Îndepărtarea lui Maduro: un avantaj pentru Moscova
Raidul american asupra Capitalei Venezuelei, în pofida aparențelor pe care încearcă să le creeze propaganda rusă, a adus mai multe vești bune pentru Putin.
Dintre toate evenimentele petrecute după revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, răpirea infamului Nicolas Maduro arată cel mai clar fascinația președintelui american pentru Putin și pentru modelul său de acțiune.
SUA pun în practică planul rusesc de demantelare a arhitecturii internaționale postbelice. Eforturile Washingtonului de a pune răpirea lui Maduro într-un cadru penal – fără a discuta despre consistența acuzațiilor aduse, așa cum reies ele din materialul semnat de procurorul SUA – încearcă să sublinieze aderența nestrămutată a Administrației la regulile statului de drept. Cu toate acestea, acțiunea SUA se înscrie perfect în logica sferelor de influență, așa cum se integrează, la fel de organic, în seria eforturilor rusești de demantelare a arhitecturii internaționale de după sfârșitul Războiului Rece.
Pentru Rusia lui Putin, intrarea Americii lui Trump, cu arme și bagaje, în tabăra statelor revizioniste aduce avantaje incomparabil mai mari decât micile inconveniente cauzate de intempestiva relocare a lui Maduro de la Caracas, la New York. Prezența și influența rusească în Venezuela au fost supraestimate, la fel și avantajele pe care alianța „anticolonială” dintre Putin și Maduro le-a adus Moscovei. Investind bani și armament în Venezuela lui Maduro, fără însă a participa semnificativ la funcționarea industriei sale extractive, Rusia nu făcea decât să faciliteze aprovizionarea Cubei cu petrol și să ajute China să-și diversifice coșul energetic, ceea ce nu era chiar în interesul său.
Previzibila ieșire a petrolului venezuelean din coșul energetic chinezesc, unde reprezintă aproximativ 4%, chiar dacă nu va reprezenta o tragedie pentru Beijing, îi va face pe abilii chinezi să fie ceva mai atenți la dorințele lui Putin.
Dincolo de compatibilitatea de interese între SUA și Rusia, evoluțiile de la Washington fac dovada unei autentice aculturații. Așa cum s-a întâmplat de mult timp la Moscova, la Washington capătă cadență procesul de ștergere a granițelor între propagandă și politică externă. Bombardarea spațiului public internațional cu trimiteri abrupte și bizare la tot felul de țări căror urmează „să le vină rândul“ arată că Administrația de la Washington a căpătat gustul manierelor rusești din politica internațională. Între timp, deși execută o serie de scenete cu iz de mucegai sovietic în Consiliul de Securitate, Rusia lui Putin nu doar că nu escaladează situația, dar și încurajează în mod indirect Administrația americană să treacă urgent la rezolvarea „situației“ Groenlandei, conform presupuselor înțelegeri de la Anchorage, știind că acest lucru va aduce sfârșitul NATO.
Remarcile ironice ale lui Marco Rubio și ale lui Pete Hegseth la adresa rușilor sunt menite nu atât să ostilizeze Moscova, cât mai degrabă să dea satisfacție sofisticatului public MAGA din America. De fapt, generozitatea lui Trump și a apropiaților săi de a împărți amenințări desenează un adevărat contur al sferelor de influență, marcând foarte clar granițele acestora. Deși Marco Rubio s-a lăsat purtat de valul sentimentelor, atunci când le-a transmis angajaților guvernamentali de la Havana să fie deosebit de atenți în perioada următoare, Trump a pus imediat accentele la locul lor, anunțând presa americană că regimul din Cuba se va prăbuși, cel mai probabil, sub greutatea propriilor greșeli.
O astfel de declarație arată că președintele american nu-și dorește o escaladare a situației internaționale, Cuba făcând obiectul unor înțelegeri mai vechi cu Moscova. „Împrumuturile“ americane din practica rusească nu se opresc doar la forme. Ele continuă și cu fondul, căci aceasta este soarta ineluctabilă a acțiunilor radicale de politică externă ce decurg doar din logica politică internă. Astfel de planuri, care vizează efecte imediate de imagine, au strania calitate de a funcționa perfect în primele faze, evoluând dezastruos în cele ulterioare, iar situația din Venezuela prezintă toate simptomele pentru un astfel de scenariu.
Pornind de la spectaculoasa operațiune militară specială, Washingtonul a reușit performanța unei schimbări de regim, fără să-și propună și un program clar de reforme politice. Recunoașterea fostei vice-președinte a lui Maduro, în calitate de președinte interimar al Venezuelei, reprezintă garanția perfectă a faptului că structurile infracționale, presupus coordonate de Maduro, vor rămâne la fel de funcționale cum au fost. Fără o prezență americană militară pe teren e greu de crezut că Venezuela va intra și ea, alături de America, în Epoca de Aur. Ceea ce se va întâmpla sigur va fi un război pe sub covor între diversele facțiuni ale fostei Venezuele socialiste, pentru preluarea surselor de bani, legale și ilegale, la care se vor adăuga, cel mai probabil, abuzurile corporațiilor americane.
Dacă acțiunea de la Caracas nu este urmată de altele, de natură să înlăture de la putere regimuri odioase, cum este de exemplu cel de la Teheran, atunci efectele pozitive ale înlăturării lui Maduro se vor risipi imediat, locul lor urmând a fi luat de critici atât de la stânga, cât și de la dreapta. Oricare ar fi direcția urmată, este clar că Trump a căzut și el în capcana intervenționismului. Ceea ce deosebește intervenționismul lui Trump de cel al predecesorilor săi este faptul că nu vine la pachet cu un program politic, limitându-se la afirmarea brutală a cadrelor geopolitice, pentru a permite Casei Albe să afirme că astfel sunt promovate doar interesele strategice americane.
Un astfel de realism, care se revendică de la „concertul Marilor Puteri“ ale secolului al XIX-lea, este de fapt deplin consonant cu teoria haosului în relațiile internaționale, atât de populară la Moscova, căci deservește același mare obiectiv, anume eradicarea ordinii internaționale de drept. Evoluția, care confirmă deplin justețea politicii dinastiei Kim de nuclearizare a Coreei de Nord, nu va duce atât la dominația necontestată a Marilor Puteri, cât mai degrabă la un nou război mondial. Într-o economie ce continuă să fie globalizată, interferențele străine în ceea ce Marile Puteri consideră a fi sferele lor de influență sunt inevitabile.
Evoluțiile tehnologice rapide, care necesită cadre economice globale, se află în contradicție flagrantă cu modelul politic pe care intenționează astfel de lideri să-l pună în practică. De altfel, constrângerile sistemice se fac destul de acut resimțite, atât la Washington, cât și la Moscova și Beijing, din moment ce atât Donald Trump, cât și Vladimir Putin și Xi Jinping încearcă să-și pună în aplicare programele politice divergente, păstrând în subtext colaborarea economică între țările lor. Contrar convingerilor marxiste, anume că structura determină suprastructura, acțiunile politice ale acestor lideri vor sfârși prin a dinamita
