În România anului 2025, violența domestică nu este o amintire dintr-un trecut rușinos, ci o realitate care trăiește în casele noastre, uneori chiar dincolo de pereții subțiri pe care îi împărțim cu vecinii. Istoric vorbind, femeia nu a avut nevoie de vreun dușman îndepărtat; dușmanul ei cel mai periculos a fost bărbatul din patul ei. Soțul, concubinul, partenerul, cel care îi promitea dragoste, dar îi oferea frică.
Am crescut într-o cultură în care violența era explicată cu o nonșalanță înfiorătoare. Dacă femeia “și-o lua”, sigur “știa ea de ce”. Dacă el ridica mâna, era din cauză că “are nervii slabi”. Dacă urla, era “gelos, dar o iubește”. Bătăile nu erau tragedii, ci defecte de caracter, episoade trecătoare, ceva ce “trece cu timpul”. În multe familii așa se trăia între teamă, rușine și un fel de supunere învățată care se transmitea mai departe, din generație în generație.
Ne place să credem că lucrurile s-au schimbat. Ne place să ne uităm la statistici și să spunem că “avem legi”, “există campanii”, “instituțiile se implică”. Dar adevărul este că violența nu a dispărut. S-a ascuns mai bine. A devenit mai tăcută, mai inteligentă, mai perfidă. Și tot acasă se întâmplă.
Când citești declarațiile elegante ale doamnelor din politică, care îndeamnă femeile să denunțe agresorii, să ceară monitorizare, să ceară protecție, nu poți să nu observi ruptura dintre discurs și realitate. Mesajele acestea ajung la cele care știu deja ce înseamnă independența, drepturile, protecția. Nu ajung la femeile care dorm cu telefonul sub pernă ca să poată suna la 112 dacă “se pornește iar”; nu ajung la cele care își trimit copiii în camera cealaltă ca să “nu vadă”; nu ajung la cele care se întreabă dacă o să apuce dimineața.
Nu se vorbește destul despre violența domestică. Ar trebui să auzim aceste mesaje până ne dor urechile și până ne trezim, ca societate, din indiferența pe care ne-am construit-o ca scut. Ura nu e cel mai mare pericol al omenirii, indiferența este. Ea face loc violenței, o lasă să se întindă, o face posibilă. O palmă dată “la nervi” nu este un incident izolat. Este prima crăpătură în zidul care ține fiara închisă. Un urlet nu e o scăpare. Este un avertisment. Iar acolo unde aceste prime semne sunt ignorate, tragediile nu sunt o surpriză, sunt o consecință.
Cifrele sunt imposibil de ocolit: aproape 44.000 de femei au fost înregistrate oficial ca victime ale violenței domestice într-un singur an; aproape 10.000 au fost supuse violenței psihologice; iar femicidul, uciderea femeii de către partener, are o statistică absurd de simplă: aproape o femeie pe săptămână moare în România din mâna bărbatului cu care a trăit. Și acestea sunt doar cazurile raportate. Realitatea este, cu siguranță, mult mai mare.
Întrebarea care rămâne este aceasta: ce putem face real, în afara discursurilor frumoase și a pozelor de campanie? Cum îi ajutăm pe copiii care cresc cu frica-n ochi? Cum o ajutăm pe femeia care nu are unde să plece? Cum intervenim fără să ne ascundem după “nu e treaba mea”?
Putem începe prin a lua în serios primul semn, nu ultimul. Putem continua prin a nu mai întoarce capul când auzim ceva clar, violent, în apartamentul de lângă noi. Putem să cerem instituțiilor să răspundă imediat, nu când e deja prea târziu. Putem să sprijinim adăposturile care salvează vieți, nu să le tratăm ca pe niște refugii “pentru alții”. Putem să educăm copiii, băieți și fete, în respect, nu în frică.
Și, mai ales, putem înceta să credem că violența domestică este o problemă privată. Nu este. Este o problemă publică, o problemă culturală, o problemă profund românească, perpetuată de nepăsare. Până când nu vom recunoaște asta, femeile vor continua să adoarmă în pat cu dușmanul lor și să se trezească sperând că astăzi nu va fi “ziua aceea”.
Și speranța, în astfel de case, nu este un sentiment. Este o strategie de supraviețuire.
Citește și https://www.atlasnews.ro/corneliu-coposu-omului-caruia-ii-suntem-datori-cu-nemurirea/
