În România, dezbaterea publică despre „guvernare” este, de cele mai multe ori, un exercițiu de retorică. Se vorbește despre reforme, viziuni, „proiecte de țară”. În realitate, confundăm sistematic două lucruri fundamental diferite: guvernarea (political governance) și administrarea (public management).
Confuzia nu este doar teoretică. Ea produce pierderi financiare, instituționale și electorale.
Ce este guvernarea? Ce spune teoria
În literatura de specialitate, de la lucrările lui Christopher Hood privind New Public Management până la principiile OECD privind Public Governance, guvernarea înseamnă stabilirea direcției strategice, a obiectivelor politice și a cadrului normativ general.
Partidele politice sunt actorii guvernării. Ele formulează:
priorități ideologice,
obiective de țară,
politici publice asumate electoral.
În România, această funcție este consacrată prin Constituție, iar responsabilitatea politică a executivului este exercitată prin Parlament. Guvernarea este, prin definiție, politică.
Dar politicul ar trebui să stabilească „ce” se face, nu „cum” se gestionează fiecare procedură.
Ce este administrarea? Ce spune legea românească
Administrarea ține de management public.
România are deja cadrul formal pentru asta. Prin OSGG nr. 600/2018 este reglementat SCIM – Sistemul de Control Intern Managerial – care obligă instituțiile publice să definească:
obiective operaționale,
indicatori de performanță,
managementul riscurilor,
proceduri documentate,
evaluare continuă.
Pe hârtie, sistemul românesc de administrație publică ar trebui să funcționeze pe principii moderne de management.
În practică, SCIM este adesea tratat ca exercițiu birocratic de bifat audituri, nu ca instrument real de performanță. Avem proceduri, dar nu și rezultate măsurate riguros.
Guvernul ar trebui să administreze. Adică să transforme obiectivele politice în programe, bugete și indicatori cuantificabili. În schimb, asistăm frecvent la miniștri care fac politică în loc să facă management.
Studiu de caz: sistemul de sănătate
Să luăm un exemplu concret: relația dintre Ministerul Sănătății și CNAS.
Dacă obiectivul politic (de stânga) este „acces universal și gratuit la servicii medicale”, atunci administrarea presupune:
analiză de capacitate,
evaluarea resursei umane,
modelare financiară,
stimulente corecte pentru furnizori.
În realitate, investițiile în ambulatorii integrate ale spitalelor au fost promovate ca soluție pentru creșterea accesului. Problema? Contractarea serviciilor prin CNAS permite medicilor un singur contract principal, iar stimulentele financiare din mediul privat sunt superioare.
Rezultatul este previzibil din orice manual de economie publică: alocare suboptimală a resurselor și infrastructură insuficient utilizată.
Nu este nevoie de anchete pentru a explica situația. Este suficientă o analiză de tip cost–beneficiu, instrument standard în evaluarea politicilor publice conform recomandărilor Comisiei Europene.
Un administrator competent ar fi analizat:
elasticitatea ofertei de servicii medicale,
comportamentul medicilor în raport cu stimulentele,
impactul modificărilor legislative asupra distribuției resursei umane.
Alternativele existau: modele de policlinici cu spații concesionate, parteneriate public-private reglementate clar, stimulente diferențiate pentru zone deficitare.
Însă aceste soluții presupun gândire managerială, nu doar inițiativă politică.
Corupția vs. incompetența sistemică
Transparency International plasează România constant sub media UE în ceea ce privește percepția corupției. Fără îndoială, corupția este o problemă reală.
Dar a explica toate pierderile bugetare prin corupție este o simplificare convenabilă.
Curtea de Conturi a României identifică anual nereguli care țin nu doar de ilegalitate, ci și de:
planificare defectuoasă,
necorelarea bugetelor cu obiectivele,
implementare incompletă a proiectelor,
lipsa monitorizării indicatorilor de performanță.
Aceasta este zona gri a administrației românești: pierderi generate nu neapărat de intenție frauduloasă, ci de lipsă de competență managerială și de responsabilitate.
În termeni de guvernanță publică, problema nu este doar integritatea, ci și capacitatea administrativă.
Consecința electorală
În democrațiile consolidate, partidele își păstrează un nucleu dur de electorat. În România, volatilitatea este mai ridicată tocmai pentru că performanța administrativă este slab corelată cu promisiunea politică.
Când partidele confundă guvernarea cu administrarea, ele ajung:
să promită strategic,
să improvizeze operațional,
să justifice eșecurile prin factori externi.
Iar electoratul reacționează.
Concluzia tehnică, nu retorică
România nu duce lipsă de strategii. Duce lipsă de delimitare clară a rolurilor.
Guvernarea este despre direcție politică.
Administrarea este despre management profesionist.
Cât timp miniștrii sunt evaluați mai degrabă după apariții publice decât după indicatori de performanță, iar controlul intern managerial rămâne un exercițiu formal, confuzia va continua să producă pierderi.
Reforma reală nu înseamnă diminuarea numarului de angajati din sistemul public.
Înseamnă profesionalizarea administrației și separarea clară dintre decizia politică și execuția managerială.
Altfel spus: mai puțină retorică de guvernare și mai mult management verificabil.
Citește și
Meritocrația și iluzia competenței – Editorial de Daniel Florescu
