Fonduri publice fără responsabilitate: fraudele din Minnesota subliniază problemele sistemului de asistență socială
Sistemul de asistență socială din Statele Unite este defectuos, iar scandalul din Minnesota reprezintă un semnal de alarmă evident pentru această realitate.
Responsabilitatea revine, în parte, liderilor politici, dar principala cauză este sistemul federal de asistență socială, care distribuie anual sute de miliarde de dolari către state, având filosofia că, cu cât mai mulți oameni beneficiază de ajutoare, cu atât mai bine. Structura acestui sistem generează stimulente pentru extinderea numărului de beneficiari, fără a încuraja statele să se asigure că banii ajung la cei care au cu adevărat nevoie.
Pe măsură ce numărul beneficiarilor crește, programele primesc mai mulți bani. Este un sistem bazat pe perspectiva democratică conform căreia guvernul ar trebui să ofere mai mult suport pentru mai mulți oameni. Sistemul de asistență socială din SUA este imens, cu aproximativ 90 de programe care costă anual mai mult de 1 trilion de dolari.
Din moment ce majoritatea fondurilor pentru asistență socială din SUA provin de la guvernul federal, statele au motive să extindă numărul de beneficiari și puține stimulente financiare pentru a preveni risipa și fraudele. Iar fraudele masive s-au întâmplat în Minnesota.
Scandalurile de asistență socială din acest stat au fost următoarele: organizații non-profit, sau presupuse organizații non-profit, au pretins că ajută oameni nevoiași, ceea ce le-a permis să obțină sute de milioane de dolari din fonduri federale sau o combinație de fonduri statale și federale. Escrocii au luat apoi banii care trebuiau să ajungă la cei nevoiași. Aceștia au folosit acest plan pentru a fura bani dintr-un program federal de nutriție pentru copii, dintr-un program de locuințe Medicaid și dintr-un program federal pentru copii cu autism, în valoare de miliarde de dolari.
În câțiva ani – inclusiv în anii COVID, când guvernul a cheltuit nu doar ca niște marinari beți, ci ca niște marinari înstăriți – numărul de „oameni” pe care aceste „non-profituri” din Minnesota pretindeau că îi ajută a crescut spectaculos, la fel ca și banii din taxe pe care îi primeau pentru a-și finanța „serviciile”. Deoarece numărul de beneficiari pentru aceste programe era în continuă expansiune, guvernul a alocat mai mulți bani. Iar escrocii au evadat ca niște bandiți.
Nu este că statul Minnesota și politicienii săi sunt fericiți de fraudele care au avut loc sau că îi susțin pe escrocii de asistență socială. Dar când mentalitatea este că creșterea numărului de beneficiari este un semn al succesului, iar oamenii sunt considerați îndreptățiți la beneficii – și când fondurile de asistență socială curg fără restricții – terenul devine propice pentru exploatare.
Pe lângă frauda și costurile nesustenabile ale actualului sistem de asistență socială din SUA, poate că cel mai tragic este că acesta nu abordează cauzele fundamentale ale sărăciei. Este un sistem bazat pe inputuri, mai degrabă decât pe promovarea mobilității ascendente.
După 60 de ani de luptă împotriva sărăciei, contribuabilii cheltuie o sumă din ce în ce mai mare pe programe de asistență socială. Totuși, sărăcia – sau, mai exact, autosuficiența – în SUA a rămas constantă. Guvernul aruncă bani asupra sărăciei materiale, dar nu reușește să abordeze nevoile umane mai profunde care generează sărăcie, cum ar fi lipsa locurilor de muncă și destrămarea familiei. Din păcate, sistemul de asistență socială subminează sau penalizează munca și căsătoria, care sunt cele mai puternice protecții împotriva sărăciei.
Scandalul din Minnesota ar trebui să fie un semnal de alarmă sub multiple aspecte. Una dintre cerințele urgente ar trebui să fie reforma sistemului de asistență socială. Există multe moduri prin care sistemul ar trebui reformate – cerințe de muncă pentru adulții apți de muncă, eliminarea penalizărilor pentru căsătorie și o mai bună prioritizare a cheltuielilor – dar poate cea mai relevantă în contextul scandalului actual ar fi schimbarea structurii de finanțare și modul în care este măsurat succesul.
Pentru a proteja mai bine împotriva fraudelor, statele ar trebui să fie obligate să finanțeze o parte mai mare din sistemul de asistență socială. Transferul de fonduri de la guvernul federal către state creează o lipsă de responsabilitate și facilitează fraudarea. Dar aceasta nu este singura schimbare necesară. În fond, nu toate fondurile furate în Minnesota au fost financiare federale.
Programele ar trebui, de asemenea, să fie finanțate pe baza capacității lor de a promova mobilitatea ascendentă, nu pe numărul de oameni pe care îi servesc. Reforma asistenței sociale din 1996 a restructurat cel mai mare program de asistență în numerar de la acea vreme, în parte prin încheierea structurii de alocare a mai multor bani pentru un număr mai mare de beneficiari. În schimb, statelor li s-a oferit un flux fix de finanțare și au fost recompensate dacă au ajutat oamenii să se integreze în muncă și să părăsească listele de beneficiari. Reforma din 1996 a funcționat pentru a reduce sărăcia, chiar și în rândul unor populații vulnerabile. Mai multe programe de asistență socială ar trebui să fie concepute astfel.
O altă opțiune ar fi o structură de „plată pentru rezultate”, în care programele sunt finanțate atunci când ating un rezultat convenit: creșterea ratelor de absolvire, stimularea ocupării forțate, creșterea veniturilor participanților etc. În loc să se plătească pentru inputuri, un model de plată pentru rezultate recompensează un program după ce își dovedește eficiența.
Aceasta este doar o parte din recomandările posibile. Totuși, ar fi un început bun pentru a transforma sistemul de asistență socială defectuos într-un sistem care să ajute oamenii să își îmbunătățească viețile. Aceste reforme ar ajuta, de asemenea, să ne asigurăm că astfel de fraude precum cele din Minnesota să nu se mai repete niciodată.
