Festivalul Internațional de Film de la Berlin 2026 debutează cu o competiție intensă
Hiam Abbass și Eya Bouteraa în À voix basse/In a Whisper, regia Leyla Bouzid © Unite, 2025
Ediția a 76-a a Festivalului Internațional de Film de la Berlin s-a deschis joi, 12 februarie 2026, și continuă până duminică, 22 februarie. Temperaturile destul de scăzute și precipitațiile intermitente de afară par să îi îndemne pe iubitorii cinematografului să se refugieze în sălile Festivalului, în frunte cu celebrul Berlinale Palast, căci majoritatea proiecțiilor sunt sold-out.
A doua ediție sub conducerea Triciei Tuttle (originară din SUA, dar stabilită din 1997 în Marea Britanie, unde a acumulat experiență curatorială și managerială relevantă) nu se laudă cu multe staruri, dar poate transforma acest aparent dezavantaj într-un vizibil avantaj prin valoarea selecției propuse publicului. Iar primele două filme din competiția principală, văzute la proiecțiile de presă găzduite chiar de Palatul Berlinalei, nu m-au dezamăgit.
Coproducția franco-tunisiană À voix basse/In a Whisper, de Leyla Bouzid (cineastă născută în Tunisia și strămutată în Franța, ajunsă la al treilea lungmetraj, primele două fiind prezentate la Veneția și Cannes), constituie o mostră de cinema queer fără asperități, care funcționează de minune în circuitul festivalier. La conferința de presă ce a urmat proiecției, regizoarea-scenaristă a afirmat că a fost mereu interesată de melanjul dintre intim și politic, iar în noul ei film drama intimistă cedează ocazional locul thrillerului politic. Fără îndoială, cauza pentru care luptă Leyla Bouzid este dreaptă (articolul 230 din Codul Penal tunisian, moștenit din perioada colonială, continuă să criminalizeze homosexualitatea consensuală, fiind folosit de oamenii sistemului pentru reducerea la tăcere a incomozilor), iar actrițele sale (și nu doar Eya Bouteraa, interpreta personajului central, Lelia) sunt minunate. Totuși, nu lipsesc inconsecvențele stilistice (de pildă, care este sensul utilizării unui unic montaj de imagini statice, de la nunta forțată a unchiului protagonistei, amintind de capodopera La Jetée, a lui Chris Marker?), iar câteva secvențe frizează ridicolul (precum cea ce marchează elipsa de dinaintea epilogului). Oricum, un film notabil.
Anders Danielsen Lie în Everybody Digs Bill Evans, regia Grant Gee © Shane O’Connor, Cowtown Pictures, 2026
Impresionant de-a dreptul este însă Everybody Digs Bill Evans, o coproducție Irlanda – Marea Britanie având plot-ul plasat în SUA dintre 1961 (când se desfășoară majoritatea evenimentelor) și 1980 (când are loc – firesc – al treilea și ultimul salt temporal). Debutul în lungmetrajul de ficțiune al apreciatului cineast documentarist britanic Grant Gee îi oferă excelentului actor norvegian Anders Danielsen Lie (cunoscut din filmele lui Joachim Trier – în primul rând cele compunând „trilogia Oslo”, dar și recentul hit Valoare sentimentală) șansa unui nou rol impresionant – legendarul pianist de jazz numit în titlu, heroinoman și depresiv, propagându-și disperarea printre persoanele apropiate. Stilistic, filmul (predominant alb-negru, dar devenind color în momentele din evoluția ulterioară a antieroului) omagiază cinematograful underground new-yorkez, trimițând totodată, în debut, la Lost Highway, al lui David Lynch, de la care Grant Gee îl preia pe Bill Pullman, interpretul tatălui lui Bill Evans; acesta o are alături pe Laurie Metcalf, remarcată mai ales în seriale, dar strălucitoare aici. Poate tot la Lynch, cel din Catifeaua albastră, ne va duce cu gândul incursiunea în „America profundă” (aici, o Florida reconstituită în Irlanda), cea a căsuțelor cu grădini îngrijite, băncuțe și umbreluțe, dar și a frustrărilor și tensiunilor cât casa. Nu este atât un film muzical (deși regizorul are la activ documentare despre Joy Division și Radiohead), cât unul despre confruntarea cu propriii demoni. Și, pentru mine, cel mai original film nou văzut în ultimul timp.
Competiția de abia a început și printre cele mai așteptate filme, care ar putea intra în palmaresul ediției, se numără cele semnate de turco-germanul İlker Çatak (Yellow Letters), braziliano-algerianul Karim Aïnouz (Rosebush Pruning, cu o distribuție foarte interesantă, în care Callum Turner și Jamie Bell stau alături de Elle Fanning și Pamela Anderson), turcul Emin Alper (Salvation), austriacul Markus Schleinzer (Rose, cu Sandra Hüller), maghiarul Kornél Mundruczó (At the Sea, cu Amy Adams), nord-americanul Lance Hammer (Queen at Sea, cu Juliette Binoche), mexicanul Fernando Eimbcke (Flies) sau germanele Angela Schanelec (My Wife Cries) și Eva Trobisch (Home Stories). Juriul prezidat de Wim Wenders nu are o misiune prea ușoară.
