Arhitectura de securitate globală nu se destramă printr-un colaps spectaculos, ci prin acumularea unor decizii dure, luate rapid, care schimbă regulile jocului fără a le înlocui cu altele stabile. Lumea intră într-o fază în care economia, securitatea și politica externă nu mai funcționează în registre separate, iar ultimele mișcări geopolitice indică o realitate inconfortabilă pentru Europa: presiunea americană a revenit explicit, iar reacția Uniunii Europene este una defensivă, nu strategică.
Refuzul unor lideri europeni de a sprijini solicitarea președintelui Donald Trump privind Groenlanda a funcționat ca un test de aliniere strategică. Răspunsul Washingtonului a fost direct și lipsit de ambiguități: amenințarea cu majorarea tarifelor vamale. Mesajul transmis este unul familiar din logica politică a lui Trump, aplicată și în mandatul precedent: relațiile comerciale nu sunt autonome față de comportamentul strategic al aliaților. Economia devine instrument de presiune, nu spațiu neutru de cooperare.
În acest context, tarifele nu mai pot fi privite ca simple măsuri economice. Ele devin arme geopolitice, capabile să producă efecte rapide asupra industriilor europene profund integrate în piața americană. Europa cunoaște foarte bine această vulnerabilitate, iar reacția sa confirmă acest lucru. În locul unei confruntări deschise, Uniunea Europeană a ales accelerarea negocierilor economice externe, într-un efort evident de reducere a expunerii față de un posibil conflict comercial cu Statele Unite.
Acordul UE–Mercosur și intensificarea relației cu India sunt prezentate oficial drept dovezi ale autonomiei strategice europene. În realitate, ele trădează mai degrabă o logică de hedging strategic, menită să creeze opțiuni de rezervă într-un scenariu de presiune transatlantică. Europa nu poate substitui relația economică și tehnologică cu SUA prin aceste acorduri, iar miza reală nu este creșterea economică, ci limitarea daunelor într-un scenariu de escaladare tarifară. Este o reacție de apărare, nu expresia unei puteri consolidate.
Această vulnerabilitate devine și mai vizibilă în contextul mișcărilor rapide ale Washingtonului pe alte dosare sensibile. Recalibrarea poziției față de Venezuela arată cât de repede pot fi ajustate politicile energetice și comerciale atunci când SUA consideră că interesele sale strategice o cer. În paralel, conflictul cu Iranul intră într-o zonă de risc sporit după decizia Uniunii Europene de a desemna Corpul Gardienilor Revoluției Islamice drept organizație teroristă. Această decizie reduce spațiul de manevră diplomatică și crește probabilitatea unor reacții indirecte, cu impact asupra securității regionale și asupra Europei însăși.
Pentru Uniunea Europeană, problema majoră este că nu controlează ritmul acestor escaladări, dar suportă consecințele lor economice și de securitate. Într-o lume tot mai tranzacțională, Europa nu mai reușește să joace rolul de mediator credibil, fiind prinsă între presiunea americană și riscul reacțiilor asimetrice din partea actorilor vizați de Washington. Inițiativa lui Donald Trump, cunoscută sub numele de „Coaliția pentru Pace”, se înscrie perfect în această logică. Securitatea nu mai este garantată prin tratate și formule multilaterale lente, ci negociată prin raporturi de forță și costuri imediate.
Această schimbare de paradigmă este profund inconfortabilă pentru o Uniune Europeană construită pe reguli, proceduri și consens gradual. Trump operează pe viteză, presiune și rezultate rapide, iar diferența de stil se transformă într-un dezechilibru de putere. În acest nou context, securitatea nu mai poate fi redusă la dimensiunea militară. Ea include infrastructuri economice, lanțuri de aprovizionare, sisteme financiare și capacitatea statelor de a rezista presiunii externe fără a-și destabiliza economiile interne.
Europa intră în această etapă cu un handicap structural. Dependențele sale sunt mari, iar capacitatea de reacție unitară este limitată. Accelerarea acordurilor comerciale nu rezolvă această problemă de fond, ci doar câștigă timp. Iar timpul poate deveni o resursă insuficientă într-o lume în care deciziile se iau rapid, iar costurile se aplică imediat.
Ceea ce se conturează astăzi nu este imaginea unei Europe strategice, ci a unei Europe reactive. Amenințările tarifare ale lui Donald Trump, episodul Groenlanda și repoziționările rapide ale Washingtonului au expus o realitate dificil de ignorat: arhitectura de securitate globală intră într-o fază de subțiere periculoasă, în care vechile frâne ale sistemului internațional dispar, iar regulile noi nu sunt încă stabilite.
Acordurile cu Mercosur și India nu sunt semnul unei Europe puternice, ci expresia unei Europe care încearcă să își reducă vulnerabilitatea într-un joc pe care nu îl mai controlează. Într-o lume în care securitatea devine tranzacțională, iar economia este armă geopolitică, această strategie poate fi insuficientă.
Arhitectura de securitate globală nu se prăbușește. Dar scârțâie tot mai puternic.
Citește și
