Acum, că scriu a patra sau a cincea versiune a acestui articol, parcă simt că tema devine irelevantă.
Din antichitate, discursul politic era singurul instrument de influențare a opiniei publice. Omul politic își asuma ieșirea în față și juca totul pe cartea discursului.
Există exemple de oameni care au făcut istorie prin discurs. În 1940, Winston Churchill a rostit celebrul discurs „We shall fight on the beaches”, iar populația britanică a avut curajul și determinarea de a intra într-o luptă ce părea imposibilă.
O situație asemănătoare a fost și la începutul războiului dintre Rusia și Ukraina, când apariția și energia lui W. Zelenski a dat curaj și speranță ucrainienilor.
Ne aducem aminte că a vorbit cu atât de mult succes în Parlamentul britanic când a făcut referire directă la Winston Churchill: „We will fight in the forests, in the fields, on the shores… we will not give up.” și a obținut sprijin public masiv și o schimbare de ton a guvernului britanic.
A vorbit apoi în Congresul Statelor Unite ale Americii, când a invocat atacul de la Pearl Harbor și atacurile din 11 septembrie 2001,a atins zonele sensibile ale americanilor și astfel a accelerat aprobarea pachetelor de ajutor militar și umanitar.
A mai vorbit în Parlamentul german, canadian, israelian, Italian, japonez și în Consiliul European. Efectele acestor discursuri, bine calibrate pe tipul de public pe care îl avea în față, au avut un efect puternic de conștientizare și mobilizare.
De la Pericle și Demostene, până la Martin Luther King Jr., Ronald Reagan sau Nelson Mandela, toți oamenii politici știau că discursul e singura modalitate de a influența oamenii. Era un soi de asumare curajoasă a propriilor opinii și decizii.
Astăzi trăim într-o epocă în care discursul nu mai este obligatoriu. Oamenii politici au ca primă obligație obediența, nu discursul. Nici nu ar avea cum să vorbească liber, pentru că regula actuală în partide este lipsa de identitate, depersonalizarea și uniformizarea opiniilor.
Ultimul mare orator, Ion Iliescu, avea o tehnică impecabilă de manipulare. A știut să ducă masele exact acolo unde a vrut, cel puțin în prima perioadă de după 1989.
Tonul paternalist și imaginea de tătic rațional și în control, împreună cu mesajele de coeziune în fața amenințărilor aduse de inamicii politici și a democrației originale au prins la masele needucate politic. A direcționat frica nedefinită și a transformat-o în ură împotriva celor ce doreau progresul și democrația reală.
A avut un discurs politic de mare impact și a deschis o epocă nefastă pentru români, ratând momentul unei mari schimbări spre progres.
Această eră a aparținut celor care nu au avut nimic de oferit prin discurs, pentru că nu aveau nimic de oferit, în general. Ei au profitat de orbirea românilor și de lipsa de încredere în ei pentru a le cumpăra votul, nu prin discurs și idei, ci prin ulei, găleți și bani.
Românii s-au vândut pe 2 lei timp de 30 de ani. Într-un mod miraculos, istoria a tras totuși de noi în direcția cea bună, dar situația a devenit în ultimii ani foarte complicată, pentru că discursul politic, așa cum îl știam, e pe cale de dispariție.
I-a luat locul Tik Tokul, adică acea editare video spectaculoasă ce ține astăzi loc de comunicare, opinie și asumare. Accesul liber la atenția oamenilor a întors cu totul scara de valori. Oricine poate spune pe social media orice.
Suntem în criză pentru că oamenii nu mai caută adevărul, ci confirmarea. Oamenii vor confirmare, nu educație. Au devenit ușor manipulabili prin mesaje pline de ură și intoleranță. Spiritul critic e complet amorțit iar mințile sunt deschise către orice fel de mesaj, oricât de aberant, dacă este împachetat corect.
Efectul a 30 de ani de jurnale de știri prezentate în Breaking news, în ton alarmant, împletită cu lipsa educației de orice fel, este că acum suntem oferiți pe tavă oricui are bani să controleze fluxul de pe social media.
Mai este relevant discursul politic? Nu, pentru că el nu mai există. Avem un președinte fără nicio abilitate de comunicare, un prim ministru ce îi calcă pe urme, și o clasă politică ce nu vrea să iasă în evidență cu nimic, pentru că nu are nimic de spus.
Ar putea si relevant discursul politic? Da! Cu certitudine! Oamenii nu și-au schimbat, încă, instinctele. Răspund la poveste și la emoție, cu condiția să aibă cine să le-o livreze.
În peisajul politic vorbim de câteva figuri nefericite ce ies în evidență prin agresivitate și primitivism pentru că nu există o contra ofertă. Nimeni nu are un discurs puternic. Nimeni nu face competiție mitocăniei pentru că nu au vreun motiv să o facă, pentru că le este frică să iasă la luptă, pentru că nu se pricep să comunice sau amândouă la un loc.
Românii nu mai au cultura discursului de niciun fel. 50 de ani de comunism și 30 de haos ne-au redus la tăcere și singurii care se aud sunt cei care urlă.
Îmi provoacă o reală îngrijorare faptul că nu mai avem repere de bun simț prin care să triem mesajele care ne asaltează peste tot. Privind societatea noastră, dar nu numai, am senzația unui corp rămas fără sistem imunitar, lăsat pradă oricăror paraziți.
Aceste idei scrise nu se vor o analiză exhaustivă a comunicării în public în politică, ci mai degrabă o chemare la reflexie și un cuvânt de încurajare a celor ce au ceva de spus, vor să facă ceva pentru acest popor, dar au impresia că nu au nicio șansă.
Au existat și există oameni care au făcut istorie prin discursurile lor. Există și români care ar putea face acest lucru și cred că momentul lor a venit. Curaj!
