Există filme care se văd. Există filme care se ascultă. Și, din când în când, apare câte unul care se simte. „Cravata galbenă” este exact acel tip de film: nu doar o poveste spusă pe ecran, ci o reîntoarcere acasă, o închinare în fața memoriei, un exercițiu de identitate națională în toată puterea lui.
Este o capodoperă a cinematografiei românești. Nici nu putea fi altfel având în vedere că trebuia să se ridice ca producție la nivelul poveștii de viață a unuia dintre cei mai mari dirijori ai lumii, românul Sergiu Celibidache.
De ce se vorbește peste tot despre „Cravata galbenă”? Pentru că, de fapt, nu e doar un film. E o emoție, un imbold, o nevoie pe care nu știam că o avem: aceea de a ne recupera mândria, de a ne reconecta cu geniile pe care România le-a dat lumii, de a vedea că, uneori, povestea unui singur om poate ridica o întreagă națiune.
Filmul urmărește firul narativ al vieții unuia dintre cei mai mari dirijori ai lumii, surprins și relatat chiar prin ochiul artistic de regizor al fiului său, Serge Ioan Celebidachi. Probabil, tocmai de asta, a fost realizat atât de bine, pentru că atunci când îți spui povestea părinților, a propriei copilării, a propriilor amintiri, pui suflet în fiecare detaliu, în fiecare unghi de lumină și în fiecare inflexiune a vocii actorilor. Regizorul Serge Ioan Celebidachi a redesenat trecutul în prezent, pe marele ecran cu ajutorul unei echipe românești de excepție și a unor nume de actori internaționali pe care suntem obișnuiți să-i vedem în filmele de la Hollywood.
Dincolo de spectaculoasa realizare, ”Cravata galbenă” surprinde povestea de viață a genialului Sergiu Celibidache concomitent cu ceea ce a reprezentat condiția de român în Germania nazistă sau de artist consacrat pe toate marile scene ale lumii, care din cauza opresiunii regimului comunist nu a dirijat niciodată în țara lui, în fața tatălui care i-a dăruit cravata galbenă. Filmul nu este doar biografic, ci reprezintă o frescă socială a unor timpuri potrivnice României, învinse însă de talentul marelui Celibidache.
E genul acela de proiect în care vezi clar că fiecare om de pe platou a înțeles că nu lucrează la un simplu film, ci la o moștenire.
Sergiu Celibidache nu a fost doar un artist genial. A fost românul care a înțeles lumea pe dinăuntru. A fost românul pe care comunismul nu l-a putut înfrânge. A fost românul care a cucerit marile scene ale lumii, dar nu și-a uitat niciodată rădăcinile.
Cravata galbenă este simbolul care ne trezește. Este un obiect care trece prin timp, prin regimuri, prin țări, prin tăceri și răni personale, și ajunge, în final, simbolul unei întregi națiuni, ca dovadă că un român a învins vremurile, granițele și regimurile. Iar asta ne face pe noi, românii să simțim că fiecare dintre noi a primit cu onoare „Cravata galbenă”.
Și, poate fără să vrea, filmul vorbește și despre România de astăzi: o țară care încă are nevoie de modele, de povești adevărate, de repere care să o ridice și să-i amintească cine este și cine poate fi.
De ce trebuie să-l vezi? Pentru că este o capodoperă. Pentru că e făcut cu o sinceritate devastatoare. Pentru că o echipă de români a arătat lumii că pasiunea și profesionalismul ucid mitul „merge și-așa”. Pentru că este un film care îți rămâne în inimă, nu în minte. Pentru că după ce ieși din sală simți ceva ce nu ai mai simțit de mult: mândria de a fi român.
„Cravata galbenă” este filmul care îți așază România în suflet, ți-o pune la gât ca pe o medalie și îți amintește că poate să fie învingătoare prin oamenii ei.
Românii aveau atât de mare nevoie să primească „Cravată galbenă”. E mai mult decât un film.
E un moment de identitate națională.
Citește și:
