Deși eram adolescentă atunci când Corneliu Coposu a murit, îmi amintesc limpede vâltoarea acelor vremuri. Zbuciumul, frica, dezorientarea oamenilor. Era o perioadă în care libertatea abia învățase să respire. Părinții mei, generația lor, se născuseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu copilării marcate fie de bombe, fie de foame, fie de amândouă. Pentru ei, libertatea dobândită în ’89 a fost un dar prea mare și, poate, prea brusc. O ușă larg deschisă către o lume pentru care nu fuseseră pregătiți. În tot acel haos, exista o voce care părea că vine din alt timp, o voce despre demnitate, despre onoare, despre credință, vocea lui Corneliu Coposu.
Nu forța fizică face un om periculos, ci forța cu care crede în principiile sale. Această forță l-a făcut pe Corneliu Coposu unul dintre cei mai temuti opozanți ai oricărui regim care a încercat să îngenuncheze România. A fost acuzat de lezmajestate, închis, umilit, torturat, dar niciodată înfrânt.
Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914, în Bobota, județul Sălaj, într-o familie de preoți greco-catolici. Într-o casă unde credința și spiritul civic se amestecau firesc cu ideea de datorie. Bunicul său, Grigore Coposu, fusese apropiat al lui Gheorghe Pop de Băsești, iar tatăl, Valentin, a participat la Marea Adunare de la Alba Iulia în 1918. Acolo, în acel moment istoric, s-au pus bazele unei Românii întregi, iar în acea moștenire de sânge și spirit s-a format tânărul Corneliu. Și-a urmat studiile la Blaj, apoi la Cluj, unde, la doar 23 de ani, devenea doctor în drept. De tânăr, a intrat în Partidul Național Țărănesc și i-a fost alături lui Iuliu Maniu, cel care avea să devină nu doar mentorul său politic, ci și modelul moral care i-a ghidat întreaga viață.
A cunoscut curajul și pericolul din primele rânduri: condamnat pentru „lezmajestate”, apoi pentru „păstrarea de scrieri primejdioase statului”, și-a început drumul pe care avea să-l continue, ani mai târziu, prin toate temnițele comuniste. În anii războiului, a fost martor și participant la negocierile secrete pentru scoaterea României din alianța cu Germania nazistă. În acele momente, s-a legat și povestea sa de iubire cu Arlette Marcovici, fiica unui general. Au fost împreună în luptă, apoi și în suferință, amândoi trecând prin ani grei de detenție, el 17, ea 14. După instaurarea regimului comunist, Coposu a fost arestat alături de conducerea PNȚ, în iulie 1947, și a urmat un pelerinaj al suferinței: Malmaison, Jilava, Gherla, Aiud, Râmnicu Sărat, Poarta Albă. 17 ani de închisoare.
În ultimii cinci, a fost ținut singur în celulă, fără dreptul de a vorbi cu alt om. Când a fost eliberat, în 1964, a fost nevoit să învețe din nou să vorbească. În timpul petrecut în închisoarea din Pitești a fost martor al chinurilor celorlalți prizonieri, al torturii si al “programului de re-educare”. A purtat în sine toate umbrele acelui experiment inuman fără să-și piardă însă credința. După eliberare, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan. Când s-a întors în București, și-a găsit soția bolnavă, murind la scurt timp după aceea. El a continuat să trăiască discret, sub supravegherea Securității, lucrând ca simplu referent într-o întreprindere de construcții. Însă nu a abdicat niciodată de la ceea ce credea.
În anii ’80, în clandestinitate, reușea chiar să afilieze Partidul Național Țărănesc la Internaționala Creștin-Democrată, un gest de curaj și loialitate aproape nebunesc pentru acele vremuri. După 1989, s-a întors firesc acolo unde îi era locul: în lumină. A reînființat Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și a devenit simbolul moral al unei politici care ar fi putut fi altfel: mai curată, mai verticală, mai umană.
A fost liderul opoziției democratice și, poate, ultimul om de stat care a vorbit despre onoare fără ironie și despre credință fără fanatism. Corneliu Coposu a murit pe 11 noiembrie 1995, avea 81 de ani. Moartea lui a provocat o emoție uriașă, o liniște grea, plină de recunoștință. Mii de oameni au venit la Cimitirul Bellu Catolic să-l conducă pe ultimul drum. Un popor care, poate fără să știe, își pierdea unul dintre cei mai nobili fii. Astăzi, la 30 de ani de la dispariția sa, mă gândesc că România are încă nevoie de oameni ca el, oameni care cred că politica nu este un joc al puterii, ci o formă de slujire.
Că libertatea fără morală e doar haos, iar democrația fără demnitate e doar un decor. Corneliu Coposu nu a fost doar un om politic. A fost o busolă morală. Un om care, după 17 ani de închisoare, nu a vorbit niciodată cu ură despre călăii săi. Poate de aceea vocea lui, venită parcă din altă lume, se aude și azi limpede, verticală, tăcută și totuși plină de forță. Oameni ca el nu încap în hotarele unei vieți omenești. De aceea, rămân printre noi nu în trup, ci în conștiință. Ne inspiră, ne ghidează, ne obligă să fim mai buni. Și lui, și celor ca el, nu le putem dărui decât ceea ce au meritat dintotdeauna: nemurirea.
