Confesiuni ale unui meloman: căile omului sunt neterminate
Turandot la Royal Opera House Covent Garden (25.01.2026)
După ce în avion am încheiat un sonet la care migăleam de zece zile, odată cu tălpile în patria lui Shakespeare, m-am îndreptat spre Stonehenge, închipuindu-mă la solstițiu. Nici urmă de farfurii zburătoare, bătea vîntul tare și, cel mai probabil, au deraiat peste cercul de piatră. Ce să și raporteze? Că pămîntenii erau la fel și în Neolitic, îngenuncheați într-un cult al soarelui – nimic nou sub el?! În orice caz, urmașii lor sînt foarte ospitalieri; în UK, nici nu trebuie să rogi pe cineva să-ți facă poză, lumea se oferă, văzîndu-te neștiutor în ale selfie-ului: mă pot lăuda cu încadrarea unui fotograf brit. Înapoi în jungla urbană londoneză, seara s-a terminat în West End, la Lyceum Theatre, cu Lion King, „We are all connected in the great circle of life“, ori un rege leu sub astrul zeu. A doua zi, de Unirea Principatelor, impresia de carton și butaforie tip Warner Bros. La Castelul Windsor, apoi, în Oxford, cantina de secol XVI de la Colegiul Christ Church, cu Henric al VIII-lea-n ceafă, la care a mîncat pe săturate inclusiv Harry Potter, în vecinătatea bisericii unde studenții se roagă încă pentru note bune. Fie, dar nu pentru sunete ignorate mă urnisem iar înspre Albion.
Seara, instalat în metropola de pe Tamisa, aveam întîlnire cu London Philharmonic Orchestra în Royal Festival Hall din Southbank Centre, unde urma să răsune Simfonia a X-a în fa diez major de Gustav Mahler, cea pe care compozitorul n-a mai apucat s-o ducă la bun sau rău sfîrșit, răpus de blestemul celei de-a IX-a, cuplat cu al inimii bolnave, la care s-a mai adăugat și o cireașă otrăvită pe tort: infidelitatea conjugală din partea mult iubitei Alma. De-a lungul veacului trecut, la sarcina de a completa și, pe cît posibil, definitiva orchestrația lucrării s-au înhămat o sumedenie de muzicologi, ultima încercare fiind cea din anul 2000. Prezentată publicului britanic pentru întîia dată, versiunea violistului și dirijorului rus Rudolf Barshai posedă mai multă carne și, prin urmare, emană o căldură mai autentică decît cea de regulă interpretată, pur conformistă, neintervenționistă, cuminte, la urma urmei, datorată lui Deryck Cooke (1976), un expert englez căruia se pare că i-a fost lui însuși fatală.
La pupitru, Vladimir Jurowski, dirijorul emerit al excelentei orchestre pe care a condus-o pînă prin 2021, avînd-o în continuare la degetul mic, își concluziona ciclul Mahler început în 2007. Încă din adagioul inițial reținut, i-am putut măsura generosul timp de anticipație gestuală, modul eficient, și nu grațios, care cheamă ceva dintr-un Celibidache leonin datorită similarității descrise de plete în aer. Bagheta ținută precum un creion ce schița grafic, în timp ce mîna stîngă rămînea plastică, dînd exclusiv intrările, pe toate, pînă la climaxul cathartic mai strident, cu alămurile mai nemijlocite, în varianta ușor desincronizată propusă de Barshai, culminînd cu disonanța care amenință să culce pînă și un sequoia la pămînt. Nu-i de mirare că, la o pauză de intrare a unor instrumentiști, maestrul a resimțit nevoia să se așeze pe o banchetă pentru pian pregătită lîngă podium, într-un concert fără alte clipe de respiro, ca întotdeauna cînd pe afiș figurează o simfonie mahleriană, și nimic mai mult.
Partea secundă s-a dovedit un scherzo colorat, pe cît de bogat în efecte, pe atît de îmbelșugat în defecte, cu figuri de prindere-smulgere, sărituri, mîni puse în șold cu țîfnă și un final indus parcă magnetic. În toiul dramei, avem un „Purgatorio“ de soț înșelat, într-un allegretto moderato rulînd o miezonoptică de pierzanie. Fără pauză, mișcarea a patra, cea mai lugubră și puțin coerentă, oglindă făcută țăndări, înlănțuie o muzică în plin proces de gestație, numaidecît avangardistă, care aduce cu Șostakovici sau Britten, adoratori declarați ai compozitorului austriac, nu atît cu romantismul tîrziu al acestuia. Attacca, finalul introduce două tube și o tobă offstage – fără milă, fără scăpare, pumn în gură și plex –, apoi un solo de flaut ingenuu promite că va salva lumea. Ce mai confruntare de forțe adverse ireconciliabile, ce mai tremolo dublu de timpan, ce mai poveste! Știi că interpretarea devine viscerală cînd pînă și membrii orchestrei tușesc, nu doar audiența. Disonanța terifiantă se întoarce mai mult ca un remember, nu ca un reminder, e cumva diluată, iar suspinul înscris „Almschi!“ pare să marcheze împăcarea cu adulterul: chiar și după el viața merge înainte, moartea, înapoi. La capătul acestei simfonii-terapie, terminat, însă la fel de încrezător în victoria punctului său de vedere, nu în al nevestei adulterine, Mahler se agață de viață ca o jivină hăituită, hotărît să nu îi dea drumul decît așa cum dirijorul face cu partitura, pe care la 21 trecute fix o închide și ridică deasupra capului.
Pe 25, după un veac de la premiera din Teatro alla Scala, cu Arturo Toscanini împietrit în actul al III-lea pentru a nota momentul morții lui Puccini, s-ar zice, pe patul de creație, am ajuns la reprezentația cu Turandot. Inspirîndu-se din tradiția teatrală italiană și chineză pentru a simboliza un Pekin mitic, punerea în scenă semnată de Andrei Șerban este considerată una dintre cele mai spectaculoase din repertoriul Operei Regale Covent Garden. De la balcon, a părut o montare mai degrabă minimalistă, exceptînd aparițiile împăratului, care, ca mare mareșal al cerului lui cacofonic, se scoboară efectiv din văzduh. Anna Pirozzi a fost incisivă și convingătoare în rolul titular, netrecutul Roberto Alagna, pasabil în Calaf, pețitor nr. 13 chitit să-și înșface prada în anul tigrului, cu o Liù (Juliana Grigoryan) jertfindu-i-se pe altarul îmblînzirii scorpiei, întruchipată în prințesa vindicativ-atavică Turandot, cea neverosimil, deus-mașinal convertită peste noapte în mare îndrăgostită. Ce mai, încîlcite sînt căile Domnului – nod în craniu, încurcătură de mațe –, că de-ale inimii ce să mai spunem?! Un adevărat ghem, cu capetele-i de ață roșie strîngîndu-ne trupul și mintea ca o pînză freatică de păianjen.
Simfonia a X-a de
