Guvernarea nu este o artă… deși denumirea de „artă naivă”, așa cum se numește un domeniu al acesteia, s-ar părea că se potrivește surprinzător de bine în unele cazuri.
Nu, guvernarea este o știință. Sau, cel puțin, ar trebui să fie. Este mai apropiată de matematică decât de muzică, chiar dacă, în practică, seamănă mai degrabă cu un tam-tam zgomotos, urmat de concerte de vuvuzele prin diverse piețe centrale ale orașului pe unde își au sediile instituțiile statului.
În realitate, guvernarea ar trebui făcută de partide aflate la putere în interesul tribului propriu (alegătorii) sau, dacă nu sunt la putere, măcar printr-o atentă supraveghere a celor care sunt.
Iar primul lucru pe care ar trebui să-l facă cineva care a ajuns într-un partid — fie din vocație, fie pentru că n-a găsit altceva mai bun de făcut — ar fi să înțeleagă ce vrea tribul pe care pretinde că îl reprezintă.
Pentru că, până la urmă, politica este mai puțin despre ideologii și mai mult despre triburi.
Triburile
Există patru tipuri de triburi, în varianta simplificată.
Conservatorii – oamenii sistemului
Primul trib este cel al partidelor sistem, pe care europenii le numesc de obicei conservatoare.
Acestea se adresează oamenilor care își doresc stabilitate, certitudine și o anumită formă de corectitudine. Nu neapărat corectitudinea meritocratică („dacă muncesc mai mult ar trebui să am mai mult”), ci mai degrabă acea corectitudine socială care veghează atent la echilibrul caprelor din vecini.
Nu mă deranjează că nu am eu… mă deranjează că are celălalt.
Aceste partide se bazează pe structuri solide, bine organizate în teritoriu, cu etaje piramidale de decizie și cu o disciplină aproape militară.
Ordine. Disciplină. Ierarhie.
Beneficiile sunt distribuite organizat, pierderile la fel. Nici șeful nu ia toate meritele și, foarte convenabil, nici vina.
De aceea își revin repede după înfrângeri: responsabilitatea este, democratic, împărțită între toată lumea.
Sunt greu de construit, greu de distrus și, de obicei, o țară poate susține cel mult o astfel de structură. Mai multe ar însemna prea multă ordine pentru un sistem care trăiește, totuși, din haos.
Liberalii – oamenii statutului
Al doilea trib este cel al liberalilor.
Aceștia se adresează oamenilor care vor să beneficieze direct de ceea ce fac: imagine, avuție, influență, putere — pe scurt, statut.
Valorile fiind profund egotice, structurile sunt rare. Nimeni nu stă liniștit la rând pentru a ajunge în față.
Liderul își asumă toate meritele și, inevitabil, toate greșelile.
Din cauza acestei entropii ridicate, este adesea mai simplu să fondezi un partid nou decât să repari unul vechi.
Iar dacă într-un partid liberal apar mai multe aripi rivale, nu este o tragedie — este doar rezultatul firesc al faptului că sunt mai mulți oameni convinși că sunt cei mai buni.
Progresiștii – oamenii ideilor
Al treilea trib este cel al progresiștilor.
Aceștia nu sunt atât interesați să dețină ceva, cât să devină ceva: să evolueze, să se dezvolte, să fie liberi.
Autonomia este esențială. Nimeni nu trebuie să le spună ce să facă.
Structura nu este un sprijin, ci o limitare — motiv pentru care este schimbată permanent, de preferință chiar înainte să apuce să funcționeze.
Fiind o asociere bazată mai mult pe idei decât pe relații umane, există un rulaj continuu de oameni. După câțiva ani, faptul că nu mai recunoști pe nimeni acolo este perfect normal.
Lipsa de atașament față de organizație și declarata aversiune față de „sistem” îi face fragili.
Iar atunci când liderii descoperă că puterea este, totuși, plăcută, progresismul are tendința misterioasă de a se transforma în… liberalism.
Visătorii – oamenii misiunii
În fine, există Visătorii.
Nu este o categorie consacrată, dar descrie destul de bine un anumit tip de trib politic.
Aceștia tind să divinizeze comunitatea din care fac parte și sunt convinși că au o misiune istorică specială.
Problema este că această misiune devine posibilă doar dacă există și „ceilalți” — acea categorie vagă, dar periculoasă, responsabilă pentru toate relele.
Pentru visători, lupta împotriva „celorlalți” devine motorul existenței politice.
Au nevoie de un simbol, de un lider providențial, de un Mesia care să arate drumul.
Iar atunci când Mesia dispare sau își pierde aura, tribul începe să migreze spre conservatori — cu care, de altfel, împărtășește aceeași dragoste pentru stabilitate, minus componenta apocaliptică.
Guvernarea
Când un singur trib ajunge să guverneze, rezultatul este relativ previzibil.
Conservatorii întăresc structurile, nivelează diferențele și diluează responsabilitatea individuală până la o consistență aproape homeopatică.
Liberalii încurajează acumularea și statutul personal. Principiul este simplu: „ce își face omul cu mâna lui…”.
Durata guvernării este însă, de regulă, invers proporțională cu entuziasmul inițial.
Progresiștii ajunși la guvernare descoperă rapid că ideile sunt mai ușor de generat decât de implementat. Direcțiile se schimbă frecvent, uneori chiar săptămânal.
Visătorii, dacă ajung la guvernare, pot păstra puterea doar prin impunere. Pentru ei, toate celelalte triburi sunt dușmani. De aici până la o mică dictatură este doar un pas… administrativ.
Din fericire, guvernările monocolore sunt rare.
De obicei, puterea este rezultatul unei coaliții, adică al unei conviețuiri mai mult sau mai puțin pașnice între triburi.
Nu toate combinațiile sunt posibile.
Conservatorii și progresiștii sunt incompatibili prin natură.
La fel și liberalii cu visătorii.
În rest, pot apărea formule interesante:
Conservatorii și liberalii pot construi meritocrații funcționale — dacă fiecare își acceptă rolul.
Progresiștii și liberalii pot produce idei bune și implementări eficiente — dacă primii nu schimbă direcția prea des.
Visătorii și progresiștii pot crea proiecte radicale — dar numai dacă liderul primilor este acceptat drept „farul” ideologic.
Conservatorii și visătorii pot genera sisteme foarte eficiente, dar cu o tendință îngrijorătoare spre autoritarism. Istoria recentă (guvernările comuniste) oferă câteva exemple destul de elocvente.
Concluzie
În teorie, politica este despre ideologii, programe și principii.
În practică, este despre triburi.
Fiecare cu instinctele lui, cu liderii lui, cu dușmanii lui și cu propriile ritualuri de supraviețuire.
Iar alegătorul, de cele mai multe ori, nu este nici conservator, nici liberal, nici progresist, nici visător… ci o combinație.
Este mai degrabă cioara de pe gard.
Stă acolo, privește spectacolul, ascultă zgomotul vuvuzelelor și încearcă să decidă în ce curte să zboare.
Problema este că, uneori, până se hotărăște, gardul dispare.
Iar triburile sunt deja în plină bătălie.
Citește și
România riscă să devină victima economică a războaielor globale și a propriului haos politic
