Am parcurs un drum lung. Împinși de lipsuri, ghidați de o busolă interioară și mânați de o nevoie neliniștită de a explora, am mers înainte indiferent de costuri și, adesea, fără a acorda prea multă atenție consecințelor. Am părăsit de mult leagănul umanității și totuși, în multe privințe, pare că am ieșit din el abia ieri. Uneltele s-au schimbat, viteza a crescut, dar instinctele au rămas, în mare parte, aceleași.
Teama, rușinea și instinctul de supraviețuire continuă să domine comportamentul nostru colectiv. Dacă privim onest deciziile noastre ca specie, progresul în aceste domenii a fost modest. Continuăm să ne percepem unii pe alții ca pe competitori, ca pe teritorii de cucerit, ca pe resurse de exploatat. Cooperarea globală autentică rămâne greu de atins, iar nicio cauză nu s-a dovedit suficient de puternică pentru a ne uni dincolo de culoarea pielii, limba pe care o vorbim sau Dumnezeul căruia ne rugăm.
Vorbim adesea despre pace. Facem campanii pentru salvarea planetei, a balenelor, a panda. Mărșăluim împotriva războiului, foametei și violenței. Organizăm parade pentru a celebra diferențele dintre noi, dar privim frecvent în altă parte când vine vorba de ceea ce avem în comun. Iar ceea ce ne leagă este mult mai mult decât ceea ce ne desparte. Fragilitatea noastră, dependența de aceleași resurse și aspirația comună către siguranță, sens și continuitate sunt universale.
Marile religii monoteiste ale lumii au aceeași origine, același punct de plecare în călătoria lor spirituală. Și totuși, ne fixăm obsesiv pe semne de punctuație și interpretări, uitând esența mesajului. Numim Pământul Planeta Albastră, dar trecem cu vederea un adevăr umilitor: deși cunoaștem formula chimică exactă a apei, suntem incapabili să creăm o singură moleculă din ea. Asta este tot ce avem. Toată apa de pe planetă, pusă în perspectivă, nu reprezintă mai mult decât coaja unui măr comparativ cu mărul însuși.
Respirăm același aer. Bem aceeași apă, consumată cândva de dinozauri, profeți, regi și strămoși anonimi din toate culturile și sistemele de credință. Împărțim același viitor fragil la bordul acestei stânci aflate în mișcare, care traversează un univers indiferent. Iar această realitate ridică o întrebare dificilă, dar necesară: cum identificăm un set de valori fundamentale suficient de puternice pentru a fi transmise dintr-o generație în alta?
Putem defini un bine comun din care să acționăm cu toții, indiferent de granițe, credințe sau identități? Putem cădea de acord asupra unor principii care să ne ridice dincolo de supraviețuire și competiție, către toleranță, înțelegere și compasiune? Acestea nu sunt luxuri filozofice, ci necesități practice pentru o specie care a depășit limitele propriei planete.
Dacă există o dorință autentică de formulat pentru anul 2026, aceasta nu ar trebui să fie despre curbe de creștere, dominație sau control. Ar trebui să fie despre umanitate însăși, despre viitorul nostru ca specie și despre disponibilitatea noastră de a ne maturiza odată cu puterea pe care o deținem. Despre a învăța, în cele din urmă, cum să valorificăm pe deplin această experiență extraordinară și trecătoare pe care o numim viață.
Citește și Ne mor copiii – editorial de Irina Vincze
