Anul 2026 va fi unul complicat pentru teatru
Privirea mea retrospectivă nu-și propune topuri, nici exhaustivitate, e un crochiu al teatrului nostru, care a adăugat încă 365 de zile complicate la istoria lui recentă, în conjuncturi naționale și internaționale convulsive.
Barometrul de consum cultural (Institutul Național de Cercetare și Formare în Cultură București) sintetizează în cifre și grafice o realitate preocupantă. În „absența unor politici publice coerente și a unei finanțări adecvate“, proporțiile nonconsumului sunt îngrijorătoare, consecințele se traduc în viața socială, artele au și atribuții modelatoare atașate celor estetice. Statisticile arată că în 2024 doar 23% dintre intervievați au vizionat un spectacol de teatru, adică unul din patru români. Din fericire, procentul e staționar în raport cu anul precedent. Puțin context: în Europa, Danemarca și Luxemburg conduc clasamentul, cu 77%, secondate de Olanda, Finlanda, Suedia, Irlanda, Estonia, cu aproximativ 60%.
S-a mai lansat un document oficial, „Munca în cultură 2025. Situația socio-economică și de sănătate a artiștilor și lucrătorilor culturali din România“, realizat de Centrul Cultural Clujean, care, printre alți indici, probează că salariul mediu din cultură este sub acela mediu în economia națională (4.524, respectiv 4.959 lei), iar 19% câștigă sub ceea ce le e necesar pentru a trăi. Cele două cercetări relevă un adevăr amar: decidenții nu înțeleg adecvat valoarea sectorului creativ. Efectele în lanț se regăsesc în nivelul culturii generale, al celei civice, al capacității de a înțelege critic realitatea etc., plasându-ne la coada statelor UE.
Aparent paradoxal, teatrele sunt pe sold out-uri în serie, în București și orașele mari, unde există public numeros și ofertă variată. Nu e nici o contradicție între matematicile aplicate care semnalează nonconsumul și sălile pline. Rețeaua instituțională de stat e configurată în metropole, companii independente rezistă numai acolo unde viața economică e efervescentă (București, Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș, Sibiu). Urbanul mic și ruralul sunt private de ofertă, deși concentrează mai bine de jumătate din populația patriei, uitată de guvernanți și din acest punct de vedere.
Într-o țară cu un deficit bugetar himalayan, dezinteresul autorităților pentru zona creativă a surpat și mai adânc înțelegerea rosturilor culturii într-o democrație autentică. În loc să priceapă că artele sunt investiții în oameni pe termen mediu și lung, guvernanții le așază în categoria consumatoare de resurse. Deși nu cultura a generat dezechilibrul financiar actual, s-au impus restricții până în pragul imposibilității de a funcționa, cu spectrul comasărilor contra-naturii și, în anumite locuri, al desființărilor. Fila bugetară s-a limpezit prin martie, iar în prima zi a lui octombrie, OUG 52/2025 bloca activitatea teatrelor, care nu mai aveau voie să plătească decât salarii și utilități. Solidaritatea a funcționat, un document redactat de Lucian Vărșăndan, semnat și de ceilalți manageri din țară și susținut de Demeter András, a izbutit să corecteze aberația prin exceptare parțială de la prevederi a așezămintelor culturale. Luna octombrie, una de intensă producție scenică, debutul sezonului, a fost paralizată.
Absența unei abordări strategice, integrate, neconsultarea experților, gândirea politică desuet-limitativă sunt explicațiile acestor bîjbîieli ale căror urmări se revarsă asupra teatrului. La egalitate cu birocrația sufocantă este cauza risipei de energii în bătălii pentru reinstaurarea normalității. Un efect „cu mantă“ a fost amânarea urmată de anularea (la Oradea, Bacău) sau diminuarea unor evenimente festivaliere cu tradiție (FestFDR Timișoara își permite o ediție de buzunar). Inclusiv Festivalul Național de Teatru, la ediția lui aniversară – 35 –, a rămas silit la blocstart până în ultima secundă, din rațiuni similare de incertitudine financiară, a renunțat la prezențele străine care conectau autohtonul la scena globală și a ajustat drastic secțiunea teatru educațional, sperând ca în 2026 să le readucă la variantele pe care le merită.
Problematicile infrastructurii teatrale se acutizează. Singurul teatru construit după borna 1989 este un proiect independent – Grivița 53, gestionat de Chris Simion Mercurian și Tiberiu Mercurian, pentru a cărui concretizare a fost nevoie de nouă ani și de o implicare colectivă a celor care iubesc arta scenică. O casă veche din zona care-i dă și numele s-a metamorfozat arhitectural în spațiu performativ modern, care valorifică ideea de comunitate, de deschidere spre arta contemporană. E un teatru „construit împreună“, cărămidă cu cărămidă, real și simbolic, fiecare contributor are numele scris pe panoul de la intrare, garnisit cu aceste minicorporalizări ale ideii de construcție.
Pentru clădirile cu statut public, restaurarea/reamenjarea sau repararea capitală (obligatorie cel târziu o dată la 25 de ani) sunt un prelungit și imprevizibil work in progress. Sala II a Teatrului Național Timișoara va mai dura, în decursul lucrărilor au apărut, cum se întâmplă, operațiuni suplimentare.
Scandalurile au devenit modalitatea curentă de a atrage atenția asupra circumstanțelor care și-au atins limita și necesită intervenții urgente. În România, măsurile se iau în stare de criză, precipitat, discontinuu, cvasiexclusiv când bubuie ceva, apoi se recade în delăsare. De pildă, interimatele de cursă lungă, cele mai numeroase în București, de ordinul anilor de zile. În teatrele din subordinea Primăriei Generale e chiar mai grav, recursul la această formă de delegare temporară a deciziei se face ilegal: în loc să fie aplicată Legea managementului cultural (interimatul de maximum 120 de zile), se recurge la Codul administrativ, neaplicabil aici, angajații din teatre, inclusiv managerii, sunt personal contractual, nu funcționari publici. Imaginați-vă proporțiile haosului.
De ce nu s-au organizat concursuri de stagiuni bune? Aceasta-i întrebarea. Ca o formă de control politic? Din ideea că sfera culturală nu contează? Dezinteres? Cine știe?!… Complicațiile vin în cascadă, principalele consecințe instituționale sunt instabilitatea, lipsa de predictibilitate, ambiguitatea, arbitrariul. Lui Radu Nica nu i s-a prelungit interimatul la Metropolis, deși rezultatele artistice ofereau temeiuri solide. La Excelsior, Vlad Cristache a fost într-o situație similară și, într-un gest de verticalitate morală, după câteva zile de ezitări ale administrației bucureștene, n-a mai acceptat prelungirea. Unul dintre efectele nocive ale tergiversărilor: profesioniștii vor evita să participe la concursuri de management. Ostentația cu care e fentată legea, ocolirea criteriilor valorice îndepărtează oamenii capabili de pozi
