Amalia, studentă la 90 de ani, demonstrează că niciodată nu este prea târziu
„Mie îmi place viața”, spune simplu, cu o convingere greu de clintit. La 90 de ani, Amalia-Susana Tușa este studentă în anul trei la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, specializarea Teologie Didactică.
Amalia este „mai vie” decât la mulți tineri, iar energia cu care vorbește despre studiu, credință și lupta cu greutățile transformă fiecare amintire într-o lecție despre supraviețuire și demnitate. De mică a învățat că viața nu face concesii. La doar trei ani, a trecut printr-o encefalită severă care a lăsat sechele asupra vorbirii și mobilității. În acea perioadă, mama ei a devenit sprijinul absolut: o femeie luptătoare, optimistă, convinsă că „trebuie să vină ceva mai bun”.
Anii de după război au adus o altă încercare. Tatăl Amaliei, fost polițist, a fost arestat în contextul represiunilor politice de la sfârșitul anilor ’40. A stat un an și opt luni în detenție, fără să i se poată dovedi vreo vină.
„Originea socială conta enorm atunci. Din cauza asta nu am putut face facultatea la timp. Am fost dată afară chiar din examenul de admitere”, își amintește Amalia.
Pentru o adolescentă care își dorea să studieze, stigmatul de „fiică de pușcăriaș” a fost o povară dureroasă. Totuși, obstacolele nu au reușit să o transforme într-un om amar. Dimpotrivă, spune că are darul de a-i scoate pe oameni din pesimism. Își amintește cum a ajutat un coleg să depășească moartea soției: „Era aproape să plângă de fiecare dată când venea. Mi-am spus că trebuie să-l scot din starea aceea. A fost atât de frumos când l-am văzut zâmbind!”.
Viața personală a fost la fel de zbuciumată. Prima căsătorie, încheiată la 19 ani, s-a dovedit o alegere nepotrivită. Divorțul era greu de obținut și stigmatizat social, dar a avut curajul să meargă până la capăt. Au urmat alte trei căsătorii, marcate de suferințe și pierderi: un soț marginalizat politic, care a murit într-un accident, un altul răpus de boală și, mai târziu, o relație toxică.
Deși a trăit războiul, lipsurile, nedreptățile și boala – inclusiv diagnosticul de scleroză multiplă – nu și-a pierdut optimismul. „Curajul nu înseamnă că nu tremură nimic în suflet. Tremură. Dar trebuie să învingi!”.
Astăzi este studentă și privește generațiile tinere cu o combinație de afecțiune și exigență.
„Nu sunt suficient de curioși. Uneori nu întreabă, nu insistă să înțeleagă”.
O deranjează lipsa de punctualitate și de bune maniere, pe care le consideră esențiale într-o societate care aspiră la statut intelectual. Deși este greco-catolică practicantă, studiază la Facultatea de Teologie Ortodoxă în urma unui proiect comun între facultate și centrul greco-catolic din care face parte. Spune că invitația de a se înscrie a fost pentru ea o bucurie imensă, cu atât mai mult cu cât toată viața a simțit că nu a putut urma studiile universitare la momentul potrivit.
În același timp, își păstrează spiritul critic față de schimbările din societate. Crede că oamenii au devenit mai superficiali și mai ușor de influențat, iar omenia s-a diminuat, mai ales în mediul urban.
„Ce nu s-a schimbat? Minciuna. Și răutatea”.
Credința este, pentru ea, fundamentul echilibrului interior. Se spovedește des și simte că Dumnezeu „își ține mâna deasupra capului” ei. Privind în urmă, spune că toate încercările au avut un scop: au călit-o și au învățat-o să meargă mai departe.
Dacă ar scrie o carte despre viața ei, titlul ar fi „Supraviețuire”.
După nouă decenii, concluzia rămâne aceeași: viața este frumoasă – dar depinde de fiecare cum alege să o trăiască.
