Ceremonia de la Catedrala Mântuirii Neamului, eveniment care ar fi trebuit să fie un moment al unității și al credinței, a fost umbrită de o absență notabilă: Călin Georgescu, una dintre cele mai respectate voci ale mișcării conservatoare și creștine din România, nu a fost invitat.
Într-o țară în care biserica ar trebui să rămână un spațiu al păcii, al iertării și al iubirii de oameni, indiferent de opțiunile politice sau sociale, excluderea unor personalități doar pentru că gândesc diferit nu face decât să adâncească o rană națională.
Catedrala, simbol al unității dintre popor și credință, a devenit astăzi un loc al ierarhiei și selecției. În loc să ofere o imagine a reconcilierii, a fost transmis un semnal de diviziune: nu toți românii par bineveniți la aceeași masă a credinței.
Biserica Ortodoxă Română a avut o ocazie rară de a vindeca o parte din ruptura care desparte România profundă — cea a credinței, tradiției și identității — de România oficială, rece și politizată.
Dar, în loc să aducă împreună, pare că a ales tăcerea și conformismul.
În vremuri în care poporul caută repere morale, gesturile contează mai mult decât cuvintele.
Absența lui Călin Georgescu nu este doar o întâmplare, ci un semnal că biserica riscă să-și uite misiunea primordială: să iubească și să adune, nu să excludă.
Românii nu așteaptă de la cler discursuri sofisticate sau alinieri politice. Așteaptă autenticitate, curaj și dragoste față de aproapele, indiferent de tabără.
Iar când iubirea de oameni devine condiționată, credința devine ritual, nu trăire.
Catedrala Mântuirii Neamului a fost construită ca un simbol al demnității naționale.
Astăzi, însă, a ratat o șansă istorică — aceea de a arăta că biserica nu aparține unei elite, ci întregului popor român.
