Formatul Bucharest 9 a apărut în 2015 ca inițiativă româno-poloneză menită să dea coerență politică statelor de pe flancul estic al NATO, într-un moment în care agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei schimbase deja radical percepția de securitate în Europa Centrală și de Est. În logica sa inițială, B9 a fost un instrument util: o platformă regională informală prin care statele cele mai expuse presiunii ruse încercau să își coordoneze pozițiile înaintea marilor decizii din Alianță. Rolul său central a fost acumularea de capital politic în interiorul NATO și susținerea unei posturi mai robuste de descurajare pe flancul estic, nu crearea unui mecanism militar autonom, așa cum arată și analiza German Marshall Fund .
Tocmai aici apare prima confuzie pe care orice analiză serioasă trebuie să o corecteze: extinderea unui format politic nu înseamnă, prin ea însăși, extinderea securității. De aproape un deceniu, întărirea reală a flancului estic nu a fost produsă de formule diplomatice, ci de decizii concrete ale NATO: prezență militară avansată, planuri regionale, apărare aeriană și antirachetă, activități maritime, protecție cibernetică, exerciții integrate și, mai recent, inițiative precum Eastern Sentry, prezentate explicit de NATO și de SHAPE . NATO afirmă explicit că și-a consolidat postura de descurajare și apărare pe întreg flancul estic, „de la Oceanul Arctic în nord la Marea Neagră în sud”, prin forțe pregătite de luptă și cele mai ample planuri de apărare de la sfârșitul Războiului Rece.
Întrebarea serioasă nu este, prin urmare, dacă B9 poate deveni mai larg, ci dacă această lărgire produce vreun plus tangibil de securitate acolo unde contează: în numărul și calitatea capabilităților, în timpii de reacție, în mobilitatea militară, în logistica de întărire, în apărarea aeriană, în interoperabilitate și în masa industrială de apărare. Dacă răspunsul este negativ, extinderea rămâne în primul rând un exercițiu de semnal politic, nu o schimbare strategică de fond.
Pericolul real al unei extinderi prost calibrate
Faptul că summitul B9 și al statelor nordice, desfășurat la Vilnius la 2 iunie 2025, a adus împreună liderii flancului estic și ai statelor nordice arată deja direcția de evoluție a dosarului: există voință pentru adâncirea cooperării dintre cele două aripi ale Alianței, iar tema este legitimă, potrivit Administrației Prezidențiale a României și NATO . După aderarea Finlandei și Suediei la NATO, arhitectura de securitate europeană s-a reconfigurat, iar legătura dintre Baltică, Arctica și Marea Neagră a devenit mai strânsă decât oricând. Problema este însă că această realitate strategică este deja integrată la nivel aliat. NATO operează astăzi cu o logică de ansamblu a întregului flanc estic, de la nord la sud. Cadrul mare există deja. De aceea, riscul este ca lărgirea suplimentară a B9 să dubleze politic o arhitectură pe care NATO a început deja să o trateze instituțional și militar la scară continentală.
Miza pentru România este și mai specifică. Bucureștiul are interesul evident de a-și păstra profilul de coinițiator și nod politic relevant pe flancul estic. Dar un format mai larg nu înseamnă automat o poziție mai puternică. Dimpotrivă, poate însemna o diluare a priorităților sale exacte. Statele nordice intră în discuție cu o concentrare strategică puternică pe Arctica, nordul Atlanticului și securitatea maritimă a Balticei. România, în schimb, are un interes vital în regiunea Mării Negre, în ecuația Ucrainei de sud, în vulnerabilitățile Republicii Moldova, în mobilitatea militară pe axa sudică și în consolidarea infrastructurii de sprijin pe segmentul sud-estic al Alianței. Cu cât masa politică a formatului devine mai eterogenă, cu atât devine mai dificil să menții Marea Neagră în centrul priorităților.
Acesta este pericolul real al unei extinderi greu de calibrat: nu lipsa de vizibilitate, ci pierderea focalizării. Un format născut pentru a articula vocea specifică a estului poate ajunge să funcționeze ca o platformă mai largă, mai prestigioasă și mai fotogenică, dar mai difuză în priorități. Comunicate mai prudente, consens mai greu de obținut, ambiție coborâtă la nivelul celui mai mic numitor comun: acestea sunt riscurile concrete ale unei geometrii mai mari fără o disciplină politică mai fermă.
Critica nu poate fi ignorată. Unele analize recente argumentează că B9 suferă deja din cauza divergențelor de percepție strategică dintre membri și că adăugarea unor noi state cu propriile priorități nu rezolvă această problemă, ci o complică. Chiar dacă lecturile respective nu trebuie absolutizate, ele pornesc de la o observație validă: coeziunea politică a unui format informal este cu atât mai fragilă cu cât spectrul intereselor strategice este mai larg, după cum notează New Eastern Europe și, dintr-o altă cheie, German Marshall Fund . Un mecanism care funcționează pe bază de coordonare și consens nu devine automat mai eficient doar pentru că adună mai mulți actori în jurul mesei.
Mai există o problemă, mai puțin spectaculoasă, dar mult mai importantă: securitatea de pe flancul estic se joacă astăzi în registrul implementării, nu al invenției de formate. România însăși oferă un exemplu concludent. Ministerul Apărării Naționale a prezentat exercițiul multinațional Dynamic Front 26 drept implementare practică a Eastern Flank Deterrence Line și drept exercițiu al planurilor regionale NATO, cu integrarea efectelor terestre, aeriene, maritime, cibernetice și spațiale. Aici se vede diferența dintre retorică și substanță. Nu extinderea unui cerc diplomatic ridică nivelul de securitate, ci capacitatea de a transforma regiunea într-un spațiu credibil de apărare integrată, cu comandă, control, interoperabilitate și capacitate reală de reacție.
În acest sens, România are nevoie de o strategie mai rece și mai precisă. Bucureștiul nu ar trebui să trateze eventuala extindere a B9 ca pe un succes în sine. Succesul real trebuie măsurat în rezultate pentru segmentul sudic al flancului estic: mai multă atenție aliată pentru Marea Neagră, investiții accelerate în infrastructură militară și dual-use, conectivitate logistică mai bună, apărare aeriană și antidrone mai robustă, consolidarea comandamentelor relevante și o integrare mai strânsă între planificarea NATO și capacitățile naționale. Dacă extinderea B9 nu livrează astfel de rezultate, ea rămâne un activ de imagine, nu un multiplicator strategic.
Există, desigur, și un contraargument legitim. Un B9 lărgit sau ancorat mai clar într-un format B9-plus-Nordics ar putea crește masa critică politică a regiunii în interiorul NATO și al UE, ar putea apropia mai bine nordul și sudul flancului și ar putea face mai greu ignorabile prioritățile estice în competiția internă pentru resurse. Teoretic, argumentul are sens. Practic, eficiența lui depinde de o condiție dură: noul format să nu devină o umbrelă prea largă pentru a mai produce claritate operațională. În materie de securitate, reprezentarea extinsă nu este întotdeauna un avantaj; uneori, este doar un mod elegant de a masca dispersia.
Pentru România, bilanțul este deja suficient de clar. Prima capcană este cea a prestigiului: iluzia că un format mai mare înseamnă automat un statut mai mare și, prin ricoșeu, mai multă securitate. A doua este capcana pasivității: presupunerea că NATO va rezolva de la sine dezechilibrele dintre nordul și sudul flancului estic. În realitate, dacă România nu împinge sistematic dosarul Mării Negre, acesta riscă să rămână secundar într-o conversație tot mai dominată de Baltică, Arctica și nordul Europei.
În plus, un astfel de format lărgit ar putea căpăta relevanță și într-un alt registru, mult mai sensibil, chiar dacă rareori formulat public în acești termeni: acela al unei eventuale diminuări a angajamentului american în Europa. Tema nu este una oficial asumată în retorica B9, dar a intrat deja în dezbaterea strategică aliată, pe fondul discuțiilor tot mai vizibile despre nevoia ca Europa să poată susține mai mult din povara descurajării și apărării. Reuters a relatat că Ankara le-a cerut aliaților să se pregătească pentru o posibilă reducere a participării SUA în Alianță, iar secretarul general Mark Rutte a vorbit încă din februarie despre o NATO care va deveni mai europeană în conducere, dar va păstra o prezență americană puternică, potrivit tot Reuters . În acest context, adevărata întrebare pentru statele de pe flancul estic nu este doar dacă B9 poate deveni mai mare, ci dacă poate contribui politic la pregătirea regiunii pentru un scenariu în care SUA nu ies formal din NATO, dar își reduc gradual implicarea practică în Europa.
B9 a avut și are utilitatea sa. Ca instrument de consultare, ca platformă de coordonare și ca expresie a solidarității regionale, el rămâne relevant. Dar tocmai pentru că rămâne relevant, nu trebuie supraîncărcat cu așteptări pe care nu le poate îndeplini. Securitatea flancului estic vine din putere militară, planificare, infrastructură, industrie de apărare, coerență strategică și voință politică de a prioritiza zonele cele mai vulnerabile. Extinderea B9 poate fi utilă diplomatic, dar nu trebuie confundată cu o consolidare a apărării. Problema nu este lipsa de formate. Problema este dacă statele de pe flancul estic, și mai ales România, reușesc să transforme atenția politică în garanții strategice concrete. În caz contrar, flancul estic va continua să arate bine în fotografiile de summit și insuficient de convingător în calculele reale ale descurajării.
