Ucraina preia rolul principal în coalițiile de securitate din Europa de Est
În anul 2026, echilibrul de forțe din Europa de Est nu mai depinde de diplomația formală sau de acorduri simbolice negociate la Bruxelles, ci de sisteme concrete menite să descurajeze Rusia.
Aceste sisteme nu se bazează pe „arhitectura de securitate post-Război Rece”, ci sunt rezultatul experienței directe din război, testării unor noi modele de apărare și creării unor formate regionale inovatoare. Ucraina a încetat să mai fie un „obiect” al politicii de securitate, devenind un producător activ al acesteia, după cum arată o analiză recentă din presa ucraineană.
Alianțele care în 2021 păreau gesturi diplomatice simbolice s-au transformat până în 2026 în structuri funcționale. Sunt exemple Triunghiul Lublin, alianța Ucraina-Polonia-Regatul Unit, blocul scandinav format prin parteneriatul de apărare între Suedia, Norvegia și Danemarca, precum și rețeaua de proiecte energetice cu România și statele riverane Mării Negre. Aceste inițiative nu s-au clădit pe teorii, ci pe cerințe clare: cum să se prevină o revanșă rusească și cum să se asigure apărarea flancului estic al NATO până când UE poate să-și adapteze infrastructura de apărare.
Din perspectiva Kievului, aceasta reprezintă o schimbare fundamentală în diplomație. Moscova nu mai stabilește agenda regională. Europa nu reacționează la amenințările Rusiei, ci la modelul de securitate propus de Ucraina. Astfel, Kievul devine un centru de coordonare, oferind soluții concrete, testate și validate în război, nu simple teorii.
Ucraina, generatorul principal al modelelor de descurajare a Rusiei
În doar trei ani de conflict, Ucraina a dezvoltat un set de soluții pe care nicio țară din UE nu le deține. Nu este vorba despre tehnologii în sine, ci despre o logică practică a descurajării. Modelul european clasic se bazează pe sedii centrale, planificare instituțională și coordonare ministerială, în timp ce cel ucrainean este rapid, flexibil, testat pe terenul de luptă, integrând sectorul civil în economia apărării și adoptând soluții autonome în domeniile dronelor, apărării aeriene, războiului electronic, protecției cibernetice și loviturilor cu rachete la mare adâncime.
Aceasta este motivul pentru care Kievul a devenit nodul central al coalițiilor de securitate. Țările care percep amenințarea rusă nu doar prin rapoarte, ci prin proximitatea geografică, văd în Ucraina o sursă de tehnologii și experiență aplicabilă. Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România, Finlanda, Norvegia și Suedia își construiesc politicile pe un principiu simplu: cine a reușit să descurajeze Rusia în momente critice știe cum să o facă în continuare.
Triunghiul Lublin, considerat în 2020–2021 o platformă regională simbolică, s-a transformat într-un bloc militar-politic operațional. Polonia a devenit un nod cheie pentru tranzit, statele baltice au asumate responsabilități pentru flancul estic, în special în zona istmului Suwałki, iar Ucraina ocupă poziția de centru militar care asigură descurajarea efectivă a Rusiei pe frontul estic. În această configurație, toate elementele sunt interdependente, fără actori secundari.
Alianța Ucraina-Polonia-Regatul Unit reprezintă primul acord european în care securitatea este abordată fără implicarea Bruxelles-ului, marcând o schimbare radicală. Londra îl consideră pe Kiev nu doar un beneficiar de ajutor, ci un partener care servește intereselor britanice de a preveni dominația Rusiei în Europa, iar Varșovia vede în Ucraina un aliat indispensabil pentru securitatea regiunii baltice.
Blocul scandinav s-a format pe o logică diferită. Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda dispun de resurse financiare, capacități industriale în domeniul apărării, corporații tehnologice și voință politică pentru inovație. Au constatat cum Ucraina a realizat în doi ani ceea ce UE a încercat fără succes timp de un deceniu: o industrie performantă a dronelor, sisteme moderne de război electronic și un model integrat de apărare aeriană și infrastructură civilă. Pentru aceste țări, parteneriatul cu Kievul reprezintă o oportunitate de a câștiga experiență practică în războiul viitor, nu o misiune de sprijin pentru o țară slabă.
Astfel, Ucraina devine lider în aceste coaliții nu prin diplomație, ci prin experiența acumulată în teren. Războiul a transformat orașul într-unicul stat european care poate oferi explicații concrete despre cum să fie descurajată Rusia în mod eficient și nu ritualic.
De ce Kievul este capabil să coordoneze inițiativele regionale de securitate
Țările din Europa Centrală și de Nord au încredere în Kiev dintr-un motiv dificil pentru unele capitale occidentale: Ucraina a plătit cel mai mare preț pentru securitatea Europei. Conferințe pot avea loc la München, iar documente strategice se pot redacta la Paris sau Bruxelles, însă adevărata descurajare a Rusiei s-a realizat la Kiev, nu prin declarații, ci prin acțiuni militare.
Aceasta a generat o nouă ierarhie a încrederii. Când Ucraina vorbește despre natura ofensivelor rusești, strategiile Moscovei sau utilizarea amenințărilor nucleare și a șantajului energetic, este credibilă nu pentru că este o „victimă”, ci pentru că a câștigat numeroase confruntări militare importante fără garanții din partea NATO.
Un alt factor este lipsa idealismului geopolitic. Ucraina nu oferă „unitate”, ci un model în care fiecare stat poartă responsabilitatea sa în descurajarea Rusiei. Aceasta contrazice conceptul liberal post-1991, când securitatea Europei era delegată NATO și SUA. În noul sistem, fiecare țară gestionează o zonă specifică: Polonia – scut terestru, statele baltice – flanc aerian, România – direcția Mării Negre, Scandinavia – coridorul arctic, iar Ucraina – frontul.
Al treilea element este conducerea tehnologică. Paradoxul războiului este că Ucraina a dezvoltat un arsenal tehnologic ce depășește modelele instituționale europene. Țările nu mai au timp pentru cicluri lungi de achiziții sau standardizări, iar Ucraina nu oferă teorii despre războiul viitor, ci îl trăiește. Dronele cu rază lungă de acțiune, atacurile la mare distanță asupra centrelor logistice rusești, automatizarea managementului luptei și războiul electronic împotriva rețelelor radio ale Rusiei sunt practici specifice care interesează actorii regionali.
Un ultim factor este politic. Ucraina nu ezită să denunțe Rusia ca fiind un stat revanșard, pregătit să lupte pe termen lung. Ceea ce la Bruxelles este numit „amenințări hibride”, la Kiev este văzut ca mecanisme concrete de influență. Astfel, Ucraina oferă scenarii, nu teorii, iar în jurul acestor scenarii se construiesc coaliții și se investesc resurse.
Impactul noului rol al Ucrainei în diplomația globală
Coalițiile regionale din 2026 au rupt logica veche a diplomației, în care Ucraina era o țară intermediară între UE și Rusia. Astăzi, Kievul a încetat să mai fie doar „destinatarul ajutor
