Despre distrugerea imaginației și a simțului limbii române
„Mă întrebi ce cred despre artele liberale“, începe Seneca a optzeci și opta scrisoare adresată lui Luciliu. Aceeași întrebare mi-am pus-o și eu, profesor la Facultatea de Litere a Universității din București din 2007.
Am crescut într-o familie în care studiul era privit ca o cale de dezvoltare umană și de formare morală, nu ca un mijloc de câștig material. Poate pare demodat și idealist. Dar părinții și bunicii mi-au transmis ceea ce Seneca îi spunea lui Luciliu: „Nu apreciez în mod deosebit vreuna anume și nici nu consider că orice fel de studiu e bun, câtă vreme urmărește câștigul de bani“. Studiul artelor liberale, inclusiv al literaturii, „e util pentru că pregătește gândirea [pentru înțelegerea virtuții]“. Însă dacă studiul literaturii rămâne formal, superficial – adică tratând și conținutul ideatic doar ca pe o formă –, nu ne va învăța nimic moral folositor „pe termen lung“.
Seneca se întreba: „Dar ce anume din ce ne învață studiul literaturii ne ajută să ajungem la virtute? Identificarea silabelor, atenția acordată cuvintelor și sintagmelor, învățarea pe de rost a poveștilor, a regulilor de versificație, schimbarea de metru?“ Și continua: „De ce îi punem pe copiii noștri să studieze artele liberale? Nu pentru că îi învață cum să dobândească virtutea, ci pentru că pregătesc gândirea pentru a o putea dobândi“.
Dar ce se întâmplă dacă studiul literaturii nu mai pregătește gândirea pentru acel câștig moral, pe termen lung, despre care vorbește Seneca? M-am gândit la asta cu multă tristețe după ce am corectat lucrările de examen ale studenților de la anul I, disciplina „Tehnici de lectură“. Cerința a fost o analiză a unui text literar la prima vedere, prin prisma uneia dintre ideile teoretice discutate la atelier, cu texte de Mario Vargas Llosa și Umberto Eco. Fragmentele date au fost din Proust și Borges. Majoritatea studenților au spus la începutul și sfârșitul semestrului că vor să devină profesori în învățământul preuniversitar. Din cei 74 examinați, 32 nu au promovat, adică 43,24%.
Am observat o serie de forme stilistice repetitive, expresii identice în aproape toate lucrările, o necunoaștere gravă a sensurilor cuvintelor, a diferențelor stilistice contextuale și o lipsă surprinzătoare de logică în argumentație. Limbajul de lemn ascundea un gol uriaș de înțelegere și imaginație. Limba este felul nostru de a relaționa cu lumea, iar felul în care o stăpânim, o îmbogățim, o corectăm sau o schimbăm depinde de cât de bine înțelegem forța creatoare și imaginativă a limbii. Dar este vorba despre limba modernă, contemporană, vie, vorbită astăzi, nu cea de acum două sute de ani sau mai mult. J.L. Austin ne-a învățat, în 1962, în cartea „How to do things with words“, cum să facem lucruri cu cuvintele. Dar când nu știi să faci asta, ce se întâmplă?
Ca și Vladimir Propp, am identificat o serie de invariabile stilistice, cu prea puține variante, care pot fi grupate în două mari categorii. Acestea indică două cauze majore ale distrugerii simțului limbii materne și, implicit, al imaginației.
Prima categorie cuprinde o serie de verbe, locuțiuni și expresii învățate pe de rost pentru argumentarea eseului de la bacalaureat, transformând o analiză literară naturală într-un spațiu bidimensional, exprimat într-un limbaj de lemn, asemănător celui al conțopiștilor din Gogol: a afirma, a evidenția, a menționa, a susține, a creiona, a scoate în evidență, a pune în evidență, textul-suport, a prezenta (trăsături, asemănări etc.), a potența, a face trimitere la, prin prisma – adesea însoțite de marota „faptul că“.
A doua categorie cuprinde expresii, formulări și structuri stilistice și semantice din limbajul clișeizat, bidimensional al reel-urilor de pe social media, în special cel motivațional, inspirațional și de self-help, dar și limbajul semiinstruit al influencerilor de carte[1], sub diverse denumiri: bookstagrammer pentru Instagram, booktoker pentru TikTok, vlogger sau blogger de carte. Exemple sunt expresii precum: realitate toxică, literatura te scapă de probleme și îți dă puterea de a merge mai departe, literatura e propice relaxării și dezvoltării sinelui, literatura e un portal, o vestă de salvare, o speranță, o gură de aer, povești care inspiră, vraja nemuririi, vraja misterului.
Merită citate separat formulări precum „romanele au superputerea de a ne face să trecem de la agonie la extaz“ și că „lumea în care trăim devine din ce în ce mai superficială, ne aflăm mereu pe grabă, suntem greu de mulțumit“. Nimic mai adevărat, cu toate că este o autoreferențialitate involuntară elocventă.
Din limbajul folosit se pot deduce sursele educației cuiva. Prima categorie este rezultatul învățării mecanice – un „meșteșug de tîmpenie“, cum spunea Creangă – a unor verbe, locuțiuni și expresii cerute pentru argumentația eseului de la bacalaureat. Nu este doar o învățare punctuală pentru examen, ci un mod de scriere răspândit, influențat de modul în care limba și literatura română sunt predate în învățământul preuniversitar, cu precădere pentru examenele naționale de la clasele a VIII-a și a XII-a. Deoarece studenții provin din toată țara și redactează în același fel, sursa este evidentă: predarea și evaluarea. Rezultatul este o analiză a lui Proust sau Borges făcută de un conțopist din Gogol, cunoscător al limbajului birocratic, oficial, administrativ. Este echivalentul modului în care ar vedea Hamlet proștii piesei Rosenkrantz și Guildenstern, așa cum o rescrie Tom Stoppard.
A doua categorie ține de deprinderile pe care studenții le aduc cu ei în sistemul educațional, împotriva cărora este greu de luptat. Am reflectat la ce îmi spunea recent Georgiana Udrea, conferențiar la SNSPA: după mărturiile studenților ei, mulți petrec între 6 și 10 ore pe zi pe social media, ceea ce înseamnă o zi de muncă. Astfel, nu rămâne timp pentru pregătirea pentru examene și facultate. Rezultatul este o limbă maternă cunoscută precară, formată prin expunerea la contexte lingvistice care o transformă într-o limbă de lemn penibilă și fatală imaginației sau, după cum spunea tot Georgiana, folosirea largă a inteligenței artificiale, inclusiv la examene supravegheate strict de profesori transformați în jandarmi. Ce se poate face în această situație?
Am crezut mereu în adevărul curbei lui Gauss privind procentul celor cu adevărat vocație, care avansează în domeniul lor. Ei reprezintă de obicei 5-10% într-un grup, indiferent dacă predai la Universitatea din București sau la Harvard (am predat la ambele și am constatat că acest adevăr se menține după aproape 20 de ani de experiență). La fel
