Facturica, supusă verificărilor administrative
Există momente în care statul român reușește performanța de a revizui fără să schimbe nimic: de pildă, atunci când o hârtie e înlocuită cu alta; sau atunci când o procedură greoaie e abandonată pentru a face loc unei alte proceduri, la fel de anevoioase; sau atunci când statul taie o taxă doar ca să introducă, în altă parte a circuitului administrativ, un alt bir.
Și există momente când statul zice că nu revizuiește nimic, dar schimbă pe ici, pe colo, și anume prin părțile esențiale. În ceea ce privește recentele modificări referitoare la veniturile obținute din drepturi de autor suntem în cea de-a doua situație – deși, la nivelul intențiilor, statul ar fi preferat să ne înscriem în prima. N-ați înțeles mare lucru, nu-i așa? Suntem în plin absurd caragialesc…
Respectiva modificare legislativă nu ne e prezentată drept o schimbare semnificativă, ci drept un amănunt oarecare, drept un flecușteț, drept un simplu detaliu administrativ. Ca să-l acceptăm mai ușor, în mărinimia lui, statul ne acordă chiar și o perioadă de tranziție până la 1 iunie.
Dar ce anume s-a schimbat? Pe scurt, statul a decis că drepturile de autor trebuie tratate, din perspectivă administrativă, ca niște prestări de servicii, iar aceste prestări trebuie documentate prin factură – inclusiv prin sistemul electronic (e-Factura). Nu pentru că autorii ar deveni firme, nu pentru că ar plăti TVA, nu pentru că ar dispărea impozitul reținut la sursă – principiul a rămas în picioare –, ci pentru „trasabilitate“. Asta înseamnă, în practică, încă o obligație, încă un cont, încă un formular, încă o procedură.
Și aici începe adevărata problemă, iar ea nu este doar tehnică. Ci culturală și politică. Pentru că vorbim, din nou, despre mediul creativ, despre lumea culturală, care oricum funcționează, parcă dintotdeauna, pe baze fragile, instabile, imprevizibile. Jurnaliști care publică un articol la gazetă. Traducători sau scriitori care lucrează luni, uneori ani întregi la câte o carte – colaborări sporadice, plătite indecent de prost și de rar. Ilustratori sau fotografi care primesc întâmplător câte o misiune retribuită. E un mediu de lucru care nu seamănă deloc cu fluxurile economice obișnuite.
În furia sa anti-evazionistă – „orice venit trebuie taxat!“ –, statul intră cu bocancii birocratici și cere încă un document standardizat, încă o hârtie: facturica electronică. Scrii poezie și aștepți ca drepturile de autor să fie onorate? Se poate, dar numai cu XML atașat!
În mediul cultural independent sau privat, lipsa de predictibilitate, banii puțini, birocrația excesivă, precaritatea generalizată etc. conduc la epuizare. E un soi de uzură care își pune amprenta și asupra creației. Cocoșați de sarcini administrative, creativii creează, de fapt, tot mai puțin. Violența administrativă dăunează grav culturii. Și tocmai Ministerul Culturii tace: nu a transmis nici o explicație, nu a cerut clarificări, nu a încercat să tempereze zelul birocratic de la Ministerul Finanțelor (sau al Muncii, aproape că nici nu mai contează…). Nu a cerut să se facă o distincție între ce înseamnă autori și prestatori de servicii.
Problema nici măcar nu e impunerea acestei noi obligații – putem admite că statul are dreptul să-și proiecteze sistemul fiscal –, ci cum o face și, mai ales, cum comunică cu cei pe care îi afectează. În cazul facturii electronice pentru drepturile de autor, statul român a ales varianta cea mai comodă pentru el și cea mai greoaie pentru cei vizați: a legiferat, a dat niște explicații vagi, a lăsat totul la voia întâmplării.
Cum era și firesc, articolele contradictorii și zvonistica au creat apoi suspiciuni, tulburări și până la urmă panică. Nimeni nu mai înțelege nimic – consultanți fiscali, experți și tot felul de creativi potențial afectați își dau cu presupusul despre efectele legii.
Dacă Ministerul Finanțelor ar fi acționat responsabil, i-ar fi informat în prealabil pe cei vizați de aceste modificări și ar fi publicat un ghid cu ce se schimbă, de când, pentru cine, cu ce consecințe etc. Ca să nu mai vorbim că ar fi fost necesare și niște tutoriale despre cum se completează acele formulare și cum funcționează platforma – bașca o linie telefonică de asistență pentru cazurile în care apar erori. Nu poți să le ceri peste noapte unor oameni obișnuiți doar să semneze contracte de drepturi autor să se poarte ca niște contabili și să emită facturi într-un sistem electronic despre a cărui existență nu știau nimic.
E, aici, un profund deficit de înțelegere și de atitudine din partea statului în relație cu contribuabilii și, în general, cu cetățenii. Un stat care mizează pe conformare voluntară ar fi învestit în încredere. Și ar fi tratat creatorii ca parteneri, nu ca potențiali evazioniști. Și ar fi înțeles că birocrația, chiar și când nu aduce taxe suplimentare, vine cu un cost enorm din partea contribuabililor: consumă timp și energie. În lipsa acestui efort de comunicare, factura electronică va deveni încă un semn al rupturii dintre stat și lumea culturală.
Și ar mai fi ceva de combătut în acest zel de-a impune obligații mediului creativ. Așa-numita „excepție culturală“ nu ar trebui să fie un slogan abstract, ci un principiu de guvernare. Dacă acceptăm că actul de creație nu este o activitate economică, atunci statul ar fi trebuit să trateze drepturile de autor diferit de prestările de servicii. Altminteri, „excepția culturală“ rămâne doar o formulă de rostit pe scenă, cu diverse ocazii festive.
