Fragilitatea puterii și inerția instituțiilor
Alegerea parțială pentru Primăria Capitalei a fost mai mult decât un simplu eveniment local; a reprezentat un indiciu pentru structura instituțională a României post-alegeri naționale din 2024-2025.
În timp ce instituțiile par să rămână stabile, centrul de gravitate al puterii politice se mută clar, evidențiind vulnerabilități care nu derivă din regulile formale ale sistemului, ci din abilitatea celor din funcții de autoritate de a transforma aceste vulnerabilități în resurse efective.
Din această perspectivă, scrutinul din 7 decembrie 2025 a testat acest echilibru fragil, demonstrând că, deși instituțiile rămân solide, puterea politică se redistribuie în interiorul lor.
Fără o miză națională clară, alegerile locale din 7 decembrie, în special la București și Buzău, au servit ca un barometru pentru rearanjarea centrelor de putere și pentru relațiile dintre instituții, precum și pentru limitele întâmpinate de partide în încercarea de a genera coerență politică.
Logica acestui scrutin nu reflectă soliditatea instituțiilor, ci mai degrabă persistența lor structurală, ca un cadru de fundal care permite mecanismelor și constrângerilor să reziste, chiar și atunci când liderii care dețin temporar puterea devin vulnerabili.
Rezultatul de la București a subliniat fragilizarea președintelui, aflat într-o poziție de vulnerabilitate politică rar întâlnită în istoria recentă. Campania negativă desfășurată de PNL și PSD împotriva USR s-a suprapus, în mod strategic, peste un discurs anti-prezidențial latent, profitând de ambivalența alegătorilor față de instituția prezidențială și de interacțiunile acesteia cu administrația locală din ultimii ani.
Deși aceste alegeri nu aveau legătură directă cu președintele, ele au fost absorbite în contextul politic creat după alegerile prezidențiale anulate din noiembrie-decembrie 2024. Astfel, ne confruntăm cu un paradox instituțional. Președinția rămâne, formal, puternică, dar capacitatea ei de a orienta politic se diminuează sub presiunea unor actori care își folosesc capitalul electoral recent câștigat pentru a-și redefini influența.
În contrast, prim-ministrul pare întărit printr-un efect de re-poziționare. Victoria candidatului PNL la București nu constituie doar un succes electoral punctual, ci și un semnal că PNL devine principalul partid de guvernare, dincolo de dimensiunea sa parlamentară, având infrastructuri politice capabile să genereze rezultate electorale concludente.
Pentru un prim-ministru în funcție, astfel de victorii reprezintă forme de consolidare instituțională nu prin modificarea structurii guvernării, ci prin validarea percepției de continuitate. Aceasta este o constantă a analizei neoinstituționale, care subliniază că instituțiile oferă avantaje actorilor care se aliniază cu așteptările lor, iar alegerile locale – chiar și parțiale – funcționează ca momente de sincronizare între performanța percepută și cea politică.
Prim-ministrul beneficiază, așadar, de o întărire a rolului său instituțional, într-un context în care președintele pierde tocmai acel tip de autoritate informală care conferă direcție sistemului.
Pe de altă parte, PSD pare blocat într-o secvență de declin instituțional ce a început odată cu eșecul din 24 noiembrie 2024, deși victoria lui Marcel Ciolacu la președinția Consiliului Județean Buzău poate fi considerată un succes punctual, fără a schimba tendința generală a partidului.
Nu scorul în sine este relevant, ci incapacitatea partidului de a reconstitui o coerență internă și o narațiune credibilă despre guvernare. Candidatul PSD de la București nu a reușit să acceseze nucleele electorale tradiționale ale partidului nu din lipsă de vizibilitate, ci pentru că organizația nu mai pare capabilă să transforme resursele instituționale într-un avantaj politic reproducibil.
În termeni neoinstituționali, PSD se află într-un moment în care forma organizațională se menține, dar funcționarea reală nu mai corespunde arhitecturii instituționale. Structura pare intactă, însă regulile informale care asigurau coeziunea și eficiența partidului nu mai funcționează, situația din București fiind doar una dintre expresiile vizibile ale acestei rupturi dintre aparență și funcționarea efectivă.
Caracteristicile socio-demografice ale votului din 7 decembrie 2025 evidențiază cum structura prezenței a modificat raporturile de forță dintre candidați și a reconfigurat rezultatul final. De exemplu, deși prezența la urne a reflectat ponderea reală a femeilor în populația Bucureștiului, mobilizarea acestora pe segmentele de vârstă de peste 45 de ani a fost decisivă, deoarece aceste grupuri au răspuns cel mai bine atât apelurilor la stabilitate administrativă, cât și discursurilor care evocau nedreptatea, vulnerabilitatea sau nevoia de reparație morală.
În acest context deja familiar din campaniile Gabrielei Firea, care a reușit să atingă sensibilități similare, Anca Alexandrescu a găsit un electorat receptiv și a devenit purtătoarea unei nemulțumiri difuze, greu de încadrat în formele clasice ale protestului politic. PNL a beneficiat la rândul său de această structură matură a participării, orientată spre ordine și continuitate, în timp ce absența relativă a tinerilor a diminuat șansele candidaților care mizau pe modernizare instituțională.
Schimbarea electorală nu s-a realizat prin retorică, ci prin structura corpului electoral și prin modul în care acesta s-a mobilizat în ziua scrutinului.
Problema sondajelor și a exit-pollurilor nu reprezintă o temă centrală aici, ci o simptomatologie a aceluiași proces instituțional. Eșecul acestora nu s-a datorat lipsei de date, ci incapacității de a reconstrui, prin eșantionare și ponderare, profilul real al electoratului prezent la vot.
Sondajele au continuat să folosească o imagine standardizată a Bucureștiului electoral care nu mai corespunde unui oraș aflat într-un proces de schimbare rapidă, unde disponibilitatea redusă de a răspunde la interviuri și fragmentarea motivațiilor pentru participare la vot afectează vizibil calitatea datelor. În acest sens, ficțiunea sondajelor nu provine dintr-o eroare tehnică, ci dintr-o disfuncție instituțională provocată de incapacitatea acestor instrumente, mai degrabă adaptate marketingului politic, de a integra transformările mediului politic pe care pretind că-l măsoară.
În această lumină, alegerile din București trebuie interpretate nu ca un accident sau o ruptură, ci ca o reconfirmare a modului în care puterea politică din România este redistribuită în interiorul aceleași forme instituționale. Președintele pierde teren nu pentru că se contestă arhitectura formală a autorității, ci pentru că alte centre instituționale își maximizează capitalul electoral.
Prim-ministrul câștigă vizibilitate nu pentru că își schimbă prerogativele, ci pentru că succesul partidului său și al candidatului susținut este perceput ca un substitut pentru performanța instituțională.
PSD continuă să repete greșelile din 2024 nu din lipsă de înțelegere a cauzelor înfrângerii, ci dintr-o constr
