Amenzi pentru șoferi și pietoni: orașele cu supraveghere constantă
Barcelona a echipat patru autobuze cu camere care identifică pătrunderea ilegală pe banda de autobuz. Într-o lună, au detectat aproximativ 2.500 de încălcări: aproape 80 pe zi, cu doar patru vehicule.
Madrid a instalat semafoare „inteligente” care numără pietonii și a anunțat sisteme capabile să detecteze automat șoferii fără centură. DGT (Direcția Generală de Trafic) a instalat camere pe tronsoane ale autostrăzilor care compară numărul de înmatriculare la început și la final. Dacă între cele două puncte ai traversat o linie continuă pentru a schimba banda, 200 de euro amenda îți sosește în cutia poștală. Totul se întâmplă fără intervenție umană în prima instanță.
Noile amenzi cu inteligență artificială marchează o schimbare de paradigmă. IA urbană devine un inspector permanent, vizează mici încălcări care, istoric, scăpau controlului din motive de cost. Costul marginal al sancționării se apropie de zero. Rezultatul este mai multă conformare cu mai puțini agenți, dar și o senzație tot mai puternică de „big brother”.
Diferența față de radarul clasic nu este doar tehnică, ci și de amploare. Radarul supraveghează puncte cu risc dovedit, în timp ce noile sisteme dizolvă ideea de punct fix: fiecare autobuz devine un inspector mobil, iar fiecare intersecție un potențial punct de control. Se trece de la supraveghere selectivă la supraveghere ubicuă.
Această schimbare afectează comportamentele și percepția legitimității. „Nu e același lucru să fii „prins” într-un tronson semnalizat pentru siguranță, față de senzația că întregul oraș a devenit un circuit de control continuu”. Există beneficii evidente, cum ar fi descurajarea micilor încălcări care provoacă ambuteiaje, stres și accidente reale. Automatizarea reduce arbitrarul și poate furniza date valoroase pentru o mai bună planificare.
Printre costuri se numără fals pozitive greu de contestat, zone supravegheate excesiv și un „chilling effect”, unde conducem „pentru cameră”, prioritizând cum ne vede algoritmul în locul contextului real.
Întrebările pe care o democrație matură ar trebui să le rezolve includ: acuratețe și revizuire umană; transparență tehnică; confidențialitate și retenție; căi eficiente de contestare; criterii de instalare și audituri independente.
Comparația cu radarele ajută la înțelegerea riscurilor. Când utilizarea lor a fost reglementată, a existat obligația de semnalizare, omologare și controale metrologice. În cazul IA de viziune, lucrurile sunt similare, dar mai complexe, deoarece nu măsoară un număr, ci interpretează o scenă. Ambiguitatea contextuală cere mai multe garanții.
Cultura cetățeanului joacă un rol important. Acceptăm camera care ne protejează într-un loc periculos pentru pietoni, dar ne este mai greu să acceptăm camera care sancționează la distanță orice microîncălcare. „Algoritmul nu are zile bune sau proaste; asta poate fi o virtute… sau un defect când norma cere proporționalitate”. Legitimitatea nu va veni doar din respectarea legii, ci din modul în care o aplicăm.
Poziția este practică: să nu negăm potențialul de descurajare și eficiență, dar să impunem bariere de siguranță. Acestea includ semnalizare prealabilă, revizuire umană obligatorie, publicarea trimestrială a metricilor, retenție minimă și anonimizare implicită, precum și un organism independent care să auditeze modelele și criteriile de instalare.
Inteligența artificială este deja pe stradă. Întrebarea nu este dacă ne va amenda — deja o face —, ci în ce condiții. Dacă lăsăm ca logica ieftinului și ubicuității să dicteze ritmul, vom transforma orașul într-un panou de control care descurajează atât abuzurile, cât și excepțiile rezonabile. Dacă cerem explicabilitate, limite și căi reale de contestare, putem obține un echilibru: mai multă conformare, mai puțină arbitraritate și o tehnologie în slujba conviețuirii.
