La 24 ianuarie, România nu celebrează doar un episod istoric, ci momentul în care a devenit conștientă de sine ca națiune. Unirea Principatelor Române din 1859 nu a fost o simplă convenție politică și nici rezultatul hazardului. A fost expresia maturizării unei elite și a unei societăți care au înțeles că supraviețuirea și demnitatea unui popor depind de capacitatea lui de a fi unit.
Astăzi, România trăiește încă în umbra marilor oameni de stat care au făcut posibilă Unirea. Nume precum Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri sau Vasile Alecsandri nu sunt simple repere de manual, ci simboluri ale unei generații care a pus interesul național deasupra orgoliilor personale.
Lecția fundamentală a anului 1859: compromis pentru binele comun
Istoria trebuie spusă corect. Unirea nu a fost rezultatul unui consens absolut și idilic. Au existat rezerve, temeri, interese divergente și presiuni externe considerabile. Conservatorii priveau cu suspiciune schimbarea, iar marile puteri europene nu vedeau cu ochi buni apariția unui nou stat mai puternic în această parte a continentului.
Și totuși, în momentul decisiv, forțele politice care au înțeles miza istorică au ales să conlucreze. Partida Națională, grupările unioniste din ambele principate și elitele politice ale vremii au trecut peste rivalități și calcule mărunte. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza atât la Iași, cât și la București a fost un act de inteligență politică colectivă, un compromis strategic asumat în numele unui ideal mai mare.
Aceasta este lecția pe care istoria o confirmă fără echivoc: Unirea a fost posibilă pentru că românii au știut când să lase orgoliile deoparte.
Un contrast dureros cu România de astăzi
Privind România de astăzi, contrastul este dureros. Ziua Unirii ne găsește mai fragmentați ca niciodată, cu o societate polarizată, cu un discurs public dominat de conflict și cu o clasă politică incapabilă să construiască proiecte comune durabile.
România nu mai are o direcție clară în politica externă. Diplomația este adesea reactivă, lipsită de viziune și de fermitate. Pe scena internațională, nu mai suntem un actor care propune, ci unul care se adaptează târziu la deciziile altora. Într-o lume în care marile puteri își redesenează influențele, România riscă să fie din nou tratată ca un teritoriu de interes, nu ca un partener strategic.
Măreția de altădată, construită prin curaj, luciditate și unitate, pare astăzi o amintire palidă. Nu pentru că România ar fi mai slabă ca resurse sau poziție geografică, ci pentru că lipsește coeziunea internă.
Un stat dezbinat nu poate fi respectat
Istoria nu minte: statele dezbinate sunt vulnerabile. Un stat care nu vorbește cu o singură voce nu poate fi respectat în exterior. Un stat care își consumă energia în conflicte interne nu poate negocia eficient interesele sale strategice.
România anului 1859 a înțeles acest adevăr. România de astăzi pare că l-a uitat.
Un îndemn care nu mai suportă amânare
24 Ianuarie nu ar trebui să fie doar o zi de ceremonii formale, discursuri repetitive și simboluri golite de conținut. Ar trebui să fie o zi a responsabilității naționale.
Unirea nu ne-a fost dăruită. A fost câștigată prin inteligență, sacrificiu și unitate. Iar unitatea nu înseamnă uniformitate, ci capacitatea de a construi împreună, dincolo de diferențe.
România are nevoie, mai mult ca oricând, de toleranță, de dialog real și de sentiment național autentic. Nu de patriotism declarativ, ci de asumare. Nu de lozinci, ci de decizii. Nu de lideri preocupați de următoarele alegeri, ci de oameni de stat preocupați de următoarele generații.
Dacă generația de la 1859 a putut să se ridice deasupra orgoliilor pentru a face Unirea, generația de astăzi are datoria morală să se ridice deasupra dezbinării pentru a nu pierde România.
Aceasta este adevărata semnificație a zilei de 24 Ianuarie.
Deșteaptă-te, române!
