20 februarie, ziua în care democrația din România a murit pentru peste jumătate de secol
Este simplu să consideri că democrația se pierde doar prin forță și intervenții brutale, însă ea poate dispărea și din cauza oboselii și a pasivității cetățenilor.
Data de 20 februarie ilustrează acest proces: o societate divizată și temătoare a acceptat să renunțe la libertate în schimbul liniștii și a unor promisiuni populiste. Blocajele politice au fost folosite ca motiv pentru a concentra puterea, iar democrația, chiar dacă imperfectă, a fost declarată „ineficientă” și înlocuită de o autoritate ce nu s-a retras la termen.
Mai mult, 20 februarie aduce în prim-plan un adevăr pe care românii îl înțeleg mereu cu întârziere: odată pierdută, democrația nu revine automat. Nu există garanția unei recuperări rapide sau sigure. România a pierdut democrația atunci și a traversat decenii de dictaturi succesive, de la una la alta, ca într-un coridor fără ieșire, până când istoria i-a oferit o nouă șansă abia spre finalul secolului, mult mai târziu decât se anticipa în 1938.
Din acest motiv, 20 februarie nu trebuie uitat. Este un semnal de alarmă care trebuie păstrat viu, nu din nostalgie, ci din instinct de supraviețuire civică. Democrația câștigată cu greu poate fi pierdută mult mai ușor decât ne place să credem. Și când dispare, nu alegi durata întunericului, ci doar îl trăiești, sperând fără certitudine că va lua sfârșit.
20 februarie, ziua în care democrația din România a murit pentru peste jumătate de secol
La 20 februarie 1938, Palatul Regal a făcut public textul unei noi Constituții, decretată de monarh și supusă, în doar câteva zile, unui plebiscit. Documentul a fost promulgat la 27 februarie 1938 și a devenit temelia juridică a unui regim în care puterea s-a concentrat decisiv în mâinile regelui, marcând o ruptură față de modelul parlamentar al perioadei interbelice. Dictatura lui Carol a fost urmată de regimul legionar și de conducerea militară, apoi de comuniști. România a rămas sub regimuri autoritare pentru mai bine de jumătate de secol, iar democrația nu a reapărut decât în anii ’90.
Alegerile din decembrie 1937: rezultate fără o majoritate clară
Criza ce a permis schimbarea din februarie a izbucnit după alegerile din 20–22 decembrie 1937. Niciunul dintre principalele partide, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, nu a obținut o majoritate clară, iar Parlamentul format a devenit un puzzle imposibil de soluționat fără compromisuri dăunătoare.
Totodată, extrema dreaptă a crescut vizibil, iar Garda de Fier a devenit suficient de puternică pentru a-i alarma pe cei din Palat și a influența opinia publică. Astfel, blocajul politic s-a adâncit.
Guvernul Goga–Cuza: o soluție minoritară ce a accelerat declinul
În locul unei alianțe clasice, regele a numit un guvern format din Octavian Goga, susținut de A. C. Cuza. Acest cabinet minoritar a fost fragil și contestat, iar tensiunile au crescut rapid: partidele mari nu au ajuns la un acord, iar presiunea radicalizării, alimentată de extremiști, a fost folosită ca pretext pentru a cere „ordine” și „autoritate”.
La 10 februarie 1938, regele a înlăturat guvernul și a instaurat o formulă de putere care nu mai depindea de majorități parlamentare, instalând un cabinet condus de Miron Cristea. Aceasta a fost etapa pregătitoare a Constituției promulgate pe 20 februarie.
Constituția din februarie 1938: baza legală a dictaturii regale
Textul adoptat la 20 februarie a fost urmat de un plebiscit rapid, ținut pe 24 februarie, și de promulgarea sa pe 27 februarie. Procedura a fost grăbită și controversată: participarea a fost tratată ca obligatorie, iar organizarea votului a afectat secretul și libertatea opțiunii.
Dincolo de aceste detalii, mesajul era clar: centrul statului a fost reposiționat în jurul regelui. Guvernul a devenit responsabil doar în fața Coroanei, iar Parlamentul și-a pierdut mijloacele de control asupra executivului. Astfel, democrația interbelică, deja zdruncinată de crize, a fost „închisă” legal.
Într-o ironie a destinului, articolul din ziarul Curentul care prezenta Constituția în zilele următoare a fost întrerupt de o referire la un discurs rostit de Hitler în parlamentul german.
Europa în 1938: presiuni externe și tendințe autoritare
Schimbările de la București nu au fost un caz izolat. În Europa, democrațiile cedeau teren în fața regimurilor autoritare. Germania și Italia dictau tot mai mult politica continentală, în timp ce Marea Britanie și Franța păreau tot mai reticente să asigure securitatea statelor mici din centrul și estul Europei.
Pe acest fundal, conducerea de la București a justificat concentrarea puterii ca o măsură de stabilitate într-o regiune vulnerabilă: amenințări revizioniste, slăbirea alianțelor, presiuni economice și diplomatice în creștere. În realitate, această „soluție” a însemnat eliminarea pluralismului exact când coeziunea internă era necesară, nu supunerea.
După 20 februarie: dispariția partidelor și instaurarea partidului unic
În lunile următoare, regimul a intensificat controlul: partidele au fost dizolvate, iar viața politică a fost concentrată într-un singur canal prin Frontul Renașterii Naționale. România a intrat într-un sistem în care alegerile și reprezentarea au devenit decor, iar puterea efectivă a rămas concentrată „sus”.
Seria dictaturilor: de la Carol al II-lea până în anii ’90
Privind retrospectiv, 20 februarie 1938 marchează începutul unui lung tunel întunecat. Dictatura regală a fost urmată, după 1940, de regimul legionar și apoi de conducerea militară a lui Ion Antonescu. Aceste regimuri au accelerat distrugerea resturilor democrației prin crime și masacre.
După război, sub influența Uniunii Sovietice, România a alunecat spre dictatura comunistă: Regele Mihai I a fost forțat să abdice la 30 decembrie 1947, iar pluralismul a fost eliminat instituțional pentru decenii.
Anii au trecut sub un stat de partid unic, iar epoca Nicolae Ceaușescu a intensificat autoritarismul într-o formă rigidă și personalizată. Abia în 1989, cu prăbușirea comunismului, scena politică s-a deschis din nou. Intrarea în anii ’90, cu Frontul Salvării Naționale și cu Ion Iliescu ca figură centrală, a marcat începutul unei reveniri treptate, dificile și imperfecte a competiției electorale și instituțiilor democratice.
20 februarie 1938 trebuie să rămână o dată simbolică: ziua în care România a intrat, pentru mai bine de jumătate de secol, sub diverse forme de autoritar
