Există zile în calendar care nu sunt doar date, ci oglindiri. 15 ianuarie este una dintre ele. Este ziua în care România se oprește – sau ar trebui să se oprească – pentru a se privi în adâncime, dincolo de știri, conflicte și zgomot. Este Ziua Culturii Naționale, legată indisolubil de nașterea lui Mihai Eminescu (1850–1889), omul care a pus limba română pe verticală și a transformat-o în destin.
Cultura nu e confortabilă. Ea pune întrebări, cere memorie, obligă la sinceritate. Iar Eminescu nu este o figură decorativă pentru discursuri festive, ci o conștiință care încă ne privește, incomod și lucid.
Eminescu – vocea care nu a tăcut niciodată
Pentru mulți români, Eminescu începe și se termină cu câteva poezii memorate în școală. Dar adevărul este că Eminescu a fost mult mai mult decât „poetul nepereche”. A fost un om al neliniștii, al lucidității dure, al iubirii profunde pentru limba și spiritul acestui popor.
În versurile lui se simte dorul, dar și revolta. Fragilitatea, dar și forța. Eminescu a iubit România nu romantic, ci responsabil. A scris despre ea cu speranță, dar și cu durere, atunci când a simțit că este trădată de superficialitate, de impostură, de lipsa de caracter.
Poate tocmai de aceea Eminescu rămâne actual. Pentru că nu a scris ca să fie iubit, ci ca să fie adevărat.
Ziua Culturii Naționale – mai mult decât o ceremonie
15 ianuarie nu ar trebui să fie doar o zi cu flori depuse la statui și mesaje standardizate. Ar trebui să fie o zi de întrebări grele: ce mai înseamnă cultura română astăzi? Ce facem cu limba noastră? Ce preț punem pe educație, pe carte, pe memorie?
Cultura nu este un capitol opțional. Ea este ceea ce rămâne când totul se clatină. În momente de criză, națiunile care supraviețuiesc nu sunt cele mai bogate, ci cele care știu cine sunt.
Ziua Culturii Naționale este despre acest lucru: despre continuitate, despre rădăcini, despre refuzul de a ne dizolva într-un prezent fără profunzime.
Eminescu și tăcerea de azi
Trăim într-o epocă a vitezei, a reacțiilor rapide, a emoțiilor consumate instant. Eminescu cere contrariul: timp, liniște, reflecție. El nu poate fi citit în grabă și nici înțeles fără efort. Poate tocmai de aceea este tot mai rar citit cu adevărat.
Și totuși, dacă ar fi să-l ascultăm astăzi, am descoperi un Eminescu surprinzător de contemporan: preocupat de adevăr, de identitate, de sensul apartenenței. Un Eminescu care ar întreba, probabil, ce am făcut cu libertatea, cu limba, cu valorile pe care le-am primit.
Nu ca să ne judece, ci ca să ne trezească.
Cultura – ultimul refugiu al demnității
Într-o lume fragmentată, cultura rămâne unul dintre puținele spații unde o națiune se poate regăsi fără mască. Cartea, poezia, muzica, arta nu sunt refugii ale trecutului, ci instrumente de rezistență.
Ziua Culturii Naționale nu este despre nostalgie, ci despre responsabilitate. Despre ce lăsăm în urmă. Despre ce transmitem mai departe. Despre dacă mai avem curajul să spunem că fără cultură nu există viitor.
15 ianuarie – o promisiune
În fiecare an, pe 15 ianuarie, România are ocazia să-și facă o promisiune tăcută: că nu își va abandona limba, memoria și valorile. Că Eminescu nu va rămâne doar un nume pe o placă de marmură, ci o prezență vie în gândirea noastră.
Pentru că o națiune care își uită cultura nu dispare brusc. Se stinge încet. Iar Ziua Culturii Naționale este, înainte de orice, un semnal de alarmă și o invitație la trezire.
Astăzi, mai mult ca oricând, România are nevoie de cultură nu ca decor, ci ca busolă.
Citește și https://www.atlasnews.ro/retrospectiva-asupra-anului-2025-in-artele-vizuale/
