Acordul comun de apărare semnat la Mecca de Turcia, Arabia Saudită și Pakistan și contractul greco-israelian pentru sistemul integrat de apărare aeriană „Achilles Shield” par dosare separate, dar descriu aceeași transformare: statele Mediteranei de Est nu mai mizează pe o singură alianță, ci construiesc simultan mai multe straturi de securitate. Analiza urmărește poziția Turciei ca actor capabil să opereze în NATO, în Golf și în Mediterana, strategia Greciei de fragmentare deliberată a dependențelor strategice, sensibilitatea dosarului sirian și limitele reale ale mecanismului de la Mecca. Concluzia nu este iminența unui conflict, ci scurtarea distanței dintre arhitecturile de descurajare și, odată cu ea, a timpului de reacție.